e-books

Ziua de primire a
donaţiilor pica de-abia săptămâna viitoare, iar dacă se dusese iarăşi la biroul
de forţe de muncă din Braintree, înseamnă că era chiar mai proastă decât o
credea el.

Nu se mai deranjă să-i
întrebe pe copii. Se simţea obosit şi îl cuprinsese o durere de cap sâcâitoare,
însoţită de greaţă. S-ar fi zis că-i mahmur, dar nu băuse decât trei beri la
Hap, cu o seară în urmă. Dar accidentul ăla îl dăduse peste cap. Femeia şi
fetiţa moarte, în maşină, iar bărbatul, Campion, mort şi el, în drum spre
spital. Până să se întoarcă Hap, patrula de poliţie apucase să vină şi să plece
din nou, ca şi maşina de intervenţii pentru accidente, şi aceea a
antreprenorului de pompe funebre din Braintree. Vic Palfrey le dăduse
reprezentanţilor legii o declaraţie în numele lor, al celor cinci care
asistaseră. Antreprenorul, care era în acelaşi timp şi medicul legist al
ţinutului, refuză să facă orice speculaţie despre boala ce-i răpusese.

― Dar holeră nu este.
Să nu vă apucaţi să speriaţi lumea cu chestia asta. Se va face o autopsie şi
veţi citi totul în ziare.

Un căcăcios mizerabil,
se gândi Norm, îmbrăcându-se încet în aceleaşi straie pe care le purtase şi cu
o zi în urmă. Durerea de cap era din ce în ce mai greu de suportat. Dacă puştii
ăia nu se potolesc odată, or să se aleagă cu picioarele rupte, ca să aibă de ce
chirăi. De ce mă-sa nu-i ţine la şcoală tot anul?

Chibzui dacă să-şi
vâre cămaşa în pantaloni, hotărî că preşe­dintele nu avea probabil să treacă în
ziua aceea pe la el şi se strecură în bucătărie doar în ciorapi. Soarele
strălucitor ce bătea prin ferestrele dinspre răsărit îl obligă să se uite
chiorâş.

Din difuzorul
aparatului Philco de deasupra aragazului se auzea o voce stridentă:

Dar
draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva.

Dragă, poţi
să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om
drept,

Spune-mi,
dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

Lucrurile ajunseseră
în ultimul hal dacă se pretau să difuzeze muzică rock and roll cântată de
cioroi pe postul local de muzică country. Norm îi luă maul înainte ca sunetul
să reuşească să-i despice capul. Lângă aparatul de radio se afla un bileţel, pe
care-l ridică foarte aproape de ochi, ca să-l poată citi.

Dragă Norm,

Sally Hodges
zice că are nevoie de cineva care să stea cu copiii ei în dimineaţa asta şi că
îmi dă un dolar dacă fac chestia asta. Mă întorc la prânz. Dacă vrei, e nişte
cârnaţi pe care po‘ să-i mănânci. Te iubesc scumpul meu.

Lila

― Rogu-te, frate, nu-i face nici un rău, spuse
călugărul.

― Dar din astea se găsesc peste tot, iar
Maeştrii Karmei au spus că un om nu se poate întoarce ca insectă şi că uciderea
insectelor este un act neutru din punct de vedere karmic.

― Totuşi, răspunse călugărul, viaţa fiind una,
în această mânăstire toţi practică doctrina ahimsa* şi se abţin de
la a ridica viaţa vreunei creaturi.

― Dar, zise Aram, Patanjali* susţine că,
mai degrabă decât actul, intenţia este cea care guvernează. Prin urmare,
dacă am ucis mai degrabă cu dragoste decât cu răutate este ca şi cum nici n-aş
fi ucis. Mărturisesc că nu aşa au stat lucrurile şi că răutatea a fost prezentă
― de aceea, chiar dacă n-am ucis, tot port povara vinovăţiei, din cauza
prezenţei acelei intenţii. Aşa că acum aş putea-o strivi cu piciorul fără să
fie cu nimic mai rău, potrivit principiului ahimsa. Oricum, ca oaspete,
de bună seamă că res­pect practica şi nu fac aşa ceva.

Spunând asta, îşi luă
sandaua de deasupra insectei, care stă­tea nemişcată, împungând în sus cu
antenele ei roşii.

― Într-adevăr, este un învăţat, spuse unul din
Ordinul lui Ratri.

Aram zâmbi.

― Îţi mulţumesc, dar nu este aşa, zise el. Nu
sunt decât un umil căutător al adevărului, iar odinioară, când şi când, am avut
privilegiul de a asculta cuvintele celor învăţaţi. Dacă aş mai avea iar un
asemenea privilegiu! Dacă ar fi prin preajmă vreun mare învăţător sau învăţat,
mai mult ca sigur că aş trece şi peste cărbuni încinşi pentru a mă aşeza la
picioarele lui să-i ascult cuvintele şi să-i urmez exemplul. Dacă…

Se opri, căci ochii
tuturor se îndreptaseră brusc spre uşa din spatele lui. Nu-şi întoarse capul,
ci se întinse să strivească un gândac ce se afla lângă mâna lui. Vârful unui
mic cristal şi două sârmuliţe se iviră prin chitina spartă de pe spatele lui.

Apoi se răsuci,
măturând cu ochiul său verde rândul de că­lugări aşezaţi între el şi uşă, şi se
uită la Yama, care purta panta­loni strâmţi, cizme, cămaşă, eşarfă, mantie şi
mănuşi, toate roşii, iar în jurul capului avea răsucit un turban de culoarea
sângelui.

― "Dacă?" întrebă Yama. Tocmai
spuneai "dacă". Dacă vreun înţelept sau vreun avatar al unui zeu s-ar
afla prin împre­jurimi, ţi-ar plăcea să-l cunoşti? Asta spuneai, străine?

Cerşetorul se ridică
de la masă. Se înclină.

O mulţime de discuţii
se învîrtiră în jurul întrebă­rii cum să fie numită bătălia. În final, se numi
Bătă­lia de la Grajdul Vacilor, de vreme ce de acolo por­nise ambuscada. Puşca
domnului Jones fu găsită ză­cînd în noroi şi, cum se ştia că exista o rezervă
de muniţie în casă, se hotărî ca puşca să fie aşezată în picioare la baza
catargului, drept piesă de artilerie şi să se tragă cu ea de două ori pe an ― o
dată la doi­sprezece octombrie, aniversarea Bătăliei de la Grajdul Vacilor şi
altă dată în ziua de Sfîntul Ioan, aniversa­rea Revoluţiei.

Capitolul V

În timpul iernii,
Mollie deveni tot mai dificilă. În­tîrzia la muncă în fiecare dimineaţă, se
scuza spunînd că dormise, prea mult şi se plîngea de dureri miste­rioase, deşi
avea o poftă de mîncare excelentă. Folo­sea tot felul de pretexte ca să se
sustragă de la muncă şi să meargă la iazul cu apă, unde stătea prosteşte şi se
uita fix la propria-i reflectare în apă. Dar existau zvonuri şi mai serioase.
Într-una din zile, pe cînd Mollie se plimba voioasă prin curte, Scuturîndu-şi
coada lungă şi mestecînd o gură de fîn, Clover o luă deoparte.

― Mollie, îi spuse ea,
am ceva foarte serios de discutat cu tine. Azi-dimineaţă te-am văzut privind
peste gardul care desparte Ferma Animalelor de Foxwood. Unul dintre oamenii
domnului Pilkington stă­tea de partea cealaltă a gardului. Şi eram destul de
departe, dar sînt aproape sigură că am văzut treaba asta, el îţi vorbea, iar tu
i-ai permis să te mîngîie pe nas. Ce înseamnă asta, Mollie?

― N-a făcut aşa ceva!
Nu eram acolo! Nu-i ade­vărat! strigă Mollie, cabrîndu-se şi jucînd în loc.

― Mollie, uită-te-n
ochii mei! Îmi dai cuvîntul tău de onoare că omul nu te mîngîia pe nas?

― Nu-i adevărat! repetă
Mollie, dar nu putu s-o privească pe Clover în ochi şi, în clipa următoare, îşi
luă tălpăşiţa şi plecă în galop spre cîmp.

Se îndreptară cu toţii
instinctiv spre bucătărie, mai exact spre uşa de la pivniţă. Crăpătura încă nu
fusese astupată. Şi era destul de lată ca să poată trece prin ea un animal de
mărimea lui Ouarzazate.

― E acolo înăuntru, sunt sigur că e acolo! se
tângui Nicolas. Trebuie să ne ducem după el.

Ca un răspuns parcă,
din pivniţă se auzi un lătrat sacadat. Părea că se aude de destul de departe.

Se apropiară de uşa
interzisă. Jonathan se aşeză în faţa lor.

― Am spus: nimeni nu coboară în pivniţă!

― Scumpule, zise Lucie, dar trebuie să-l
scoatem de-acolo. Poate că e atacat de şobolani. Ai spus că acolo sunt
şobolani:..

El se întunecă la
faţă.

― Cu atât mai rău pentru câine. Mâine o să ne
cumpărăm altul.

Puştiul era stupefiat.

― Dar tăticule, eu nu vreau "altul".
Ouarzazate e prietenul meu, nu-l poţi lăsa să moară aşa.

― Ce te-a apucat, adăugă Lucie, lasă-mă pe mine
să cobor dacă ţie ţi-e frică!

― Eşti fricos, tăticule, eşti laş?

Jonathan nu se mai
putea stăpâni. Bolborosi: "Bine, mă voi duce să arunc o privire", şi
plecă să aducă o lanternă. Lumină crăpătura. Era întuneric, complet întuneric,
un întuneric care absorbea totul.

Se înfioră. Ar fi
luat-o imediat la sănătoasa. Dar nevasta şi fiul lui îl împingeau spre acel
hău. Gânduri neplăcute îi inva­dară mintea. Îl năpădea tot mai mult frica lui
de întuneric.

Nicolas izbucni în
plâns.

― A murit! Sunt sigur că a murit! E vina ta!

― Poate că e rănit, îl domoli Lucie, ar trebui
să mergem să vedem.

Jonathan se gândi din
nou la mesajul lui Edmond. Tonul era imperativ. Dar cum să facă? Mai mult ca
sigur că într-o zi unul din ei nu va mai rezista şi se va duce să cerceteze.
Trebuia să ia taurul de coame. Acum ori niciodată. Îşi trecu mâna peste fruntea
umedă de sudoare.

Nu, n-o s-o lase
baltă. Avea în sfârşit ocazia să-şi înfrunte spaimele, să facă pasul, să ţină
piept primejdiei. Întunericul voia să-l înghită? Foarte bine. Era pregătit să
meargă până la capăt. Oricum, nu mai avea ce pierde.

― Mă duc!

Îşi aduse sculele şi forţă broasca.

― Orice s-ar întâmpla, să nu vă mişcaţi
de-aici, mai ales nu încercaţi să veniţi după mine sau să chemaţi poliţia.
Aştep­taţi-mă!

― Vorbeşti cam ciudat! La urma urmelor, nu e
decât o piv­niţă ca toate pivniţele.

― Nu sunt chiar atât de sigur…

Strathmore
îşi arcui sprâncenele:

—
Trei ore? Atât de mult?

Susan
se încruntă, uşor ofensată. În ultimii trei ani, slujba ei fusese aceea de a
regla cât mai bine cel mai secret computer din lume; în mare parte, programul
care conferise maşinăriei rapidi­tatea ei extremă îi aparţinea. O cheie de un
milion de biţi părea cu greu a fi un scenariu realist.

—
Bine, rosti Strathmore. Deci chiar în condiţii extreme, trei ore a fost timpul
maxim de supravieţuire a unui cod în TRANSLTR.

Susan
încuviinţă:

—
Mda. Mai mult sau mai puţin.

Comandantul
făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi temut să spună ceva ce ar fi putut apoi
regreta. În cele din urmă, îşi ridică privirea.

—
TRANSLTR a dat peste ceva…, începu el şi se opri.

Susan
aştepta.

—
Mai mult de trei ore?

Strathmore
încuviinţă.

Ea
păru netulburată.

— Un
nou diagnostic? Ceva de la Departamentul Sys-Sec?

Strathmore
clătină din cap:

— E
un fişier din afară.

Susan
aşteptă lovitura de graţie, dar ea nu veni.

— Un
fişier din afară? Glumiţi, nu-i aşa?

— Aş
vrea eu. L-am pus să ruleze azi-noapte pe la unsprezece şi jumătate. N-a fost
încă spart.

Susan
căscă gura. Se uită la ceas şi înapoi la Strathmore:

— Şi
încă rulează? De peste cincisprezece ore?

Comandantul
se aplecă în faţă şi roti monitorul spre Susan.

Ecranul
era negru, cu excepţia unei mici casete galbene de text ce clipea în mijloc.

„TIMP
SCURS: 15.09.33

AŞTEPTÂND
CHEIA:_________”

Susan
se holbă uluită. Se părea că TRANSLTR lucra la un cod de peste cincisprezece
ore. Ştia că procesoarele computerului parcurgeau treizeci de milioane de chei
pe secundă — o sută de mi­liarde pe oră. Dacă TRANSLTR procesa încă, însemna că
acea cheie era enormă — lungă de peste zece miliarde de digiţi. Era ne­bunie
curată.

***

Domnişoara Fellowes se
întorsese către băieţel. Acesta o privea, iar farfurioara mai conţinea lapte.
Răbdătoare, femeia încercase să-i arate cum să ridice vasul şi să-l ducă la
gură. El se împotrivise, totuşi se lăsase atins fără să ţipe.

O privea necontenit,
cu ochi înspăimântaţi, aşteptând gestul trădă­tor. Ea se pomenise mângâindu-l,
încercând să înainteze încet cu dege­tele spre părul lui, lăsându-l să vadă tot
ceea ce făcea, să-şi dea seama că nu exista nici un pericol.

Reuşise să-i mângâie
părul, pentru o clipă.

― O să-ţi arăt cum se
foloseşte baia, îi spusese după aceea. Crezi că vei putea învăţa?

Vorbea lent, cu
blândeţe, ştiind că el nu putea pricepe cuvintele, dar sperând că avea să reacţioneze
pozitiv faţă de tonul vocii.

Băieţelul se lansase
din nou într-o frază alcătuită din clicăituri ale limbii.

― Te pot ţine de mână?
îl întrebase ea.

Întinsese mâna spre el;
băiatul o privise. Rămăsese cu mâna întinsă şi aşteptase. Palma băieţelului
avansase încet către ea.

― Aşa, aşa, îl
încurajase.

El o apropiase până la
doi centimetri, după care curajul îi pierise şi o smucise înapoi.

― Nu-i nimic, vorbise
calm domnişoara Fellowes, o să încercăm şi mai târziu. Nu vrei să stai aici?

Lovise uşurel cu palma
în salteaua patului.

Orele se scurseseră
încet, iar progresele erau minime. Doica nu reuşise să-l înveţe să utilizeze
nici baia şi nici patul. Ba chiar, după ce dovedise semne clare de oboseală,
băieţelul se aşezase pe jos, după care, printr-o mişcare rapidă, se rostogolise
sub pat.

Domnişoara Fellowes se
aplecase să-l privească, iar ochii lui clipi­seră şi el clicăise ceva din
limbă.

― Bine, încuviinţase
ea, dormi acolo, dacă te simţi mai în siguranţă.

Închisese uşa dormitorului şi se retrăsese în
camera cea mare, unde i se adusese un pat de campanie. La insistenţa ei, odaia
fusese acoperită cu un plafon improvizat. "Bărbaţii ăştia idioţi", se
gândise, "vor trebui să-mi instaleze o oglindă, o servantă şi un lavabou
separat, dacă se aşteaptă să-mi petrec nopţile aici."

Capturaseră şi
depozitaseră, la marginea lagunei, anumite substanţe emanate de trupurile
oamenilor înecaţi sau înmormân­taţi în adâncuri. Aflaseră cum să manevreze
aceste substanţe, folosindu-le pentru a-i înspăimânta şi alunga pe cei ce se
apro­piau prea mult de lagună. Învăţaseră să descifreze semnalele conţinute în
emisiile radio, luminoase şi sonore. Încetul cu înce­tul, din mici fragmente
disparate, începuseră să-şi facă o imagi­ne despre omenire.

Omul care le atingea
retrăia brusc, într-o scurtă şi intensă halucinaţie, vieţile tuturor celor
dispăruţi. Mulţi se înecaseră, neajutoraţi, în timpul unor experienţe de acest
gen. Algele gân­deau perimetrul ca pe un fel de "orizont al
evenimentelor". Fiinţele umane care se apropiau întâlneau bariera chimică,
scutul format din iluzii, privind copleşiţi, ca într-o oglindă, imagini
minunate şi orori indescriptibile din trecutul omenirii.

Flattery se temea de
acest perimetru cu alge libere. De aceea trimitea mereu slugi înarmate cu
lanţuri şi lame uriaşe. La rândul lui, Controlul Curenţilor deforma baletul
fascinant al algelor transformându-l în gimnastica robotică a unor vane
organice.

Algele le analizau
mirosurile şi secreţiile, călătoreau pe spi­rala ADN şi obţineau de fiecare
dată noi informaţii din regiunile ce purtau inscripţia "omenesc".

Aflară astfel că ele
nu se ridicaseră încă la stadiul de perso­nalitate unică, de fiinţă intactă; că
deocamdată erau alge ca mul­te altele, Avata între alţi Avata. Se formase o
minte multiplă, fragmentată, spre deosebire de vremea când nu exista decât o
singură şi măreaţă Minte. Totul fusese înregistrat acolo, în me­moria genetică
a oamenilor, printre ţesuturile organice. Mari porţiuni ale Minţii lipseau…
sau erau avariate. Sau neconectate.

Algele descoperiră
acestea cam în acelaşi mod în care vic­tima unei lovituri la cap descoperă la
un moment dat că mintea sa nu mai seamănă deloc cu cea de dinainte. Atunci când
îşi dă seama că pierderea este irecuperabilă, se naşte frustrarea. Iar
frustrarea se transformă în furie. Algele cu numele de "Avata" se
zbârliră cuprinse de un sentiment similar.

Justiţia este
evidentă. Ea nu are nevoie de apărare, ci doar de un martor imparţial.

― Ward Keel, Şef al Justiţiei

TREI SEMNALE JOASE
anunţară sosirea hidrobuzului, trezind-o astfel pe Beatriz Tatoosh dintr-un
somn în care se îneca printre alge. Se întinsese pe bancheta solidă a sălii de
aşteptare, folosind servieta şi bagajul drept pernă. Clipi de câteva ori, alun­gând
aburii visului, şi îşi drese vocea. Coşmarul acesta începuse un pic mai
devreme. De obicei venea doar atunci când se afla deja în staţia tritoniană de
lansare.

Cred că de
vină este păcătoasa asta de presiune a apei…

Era amuzant să vezi uimirea robotului în
timp ce biata sa minte se muncea cu două seturi de informaţii contradictorii.
Deşi ştia că Peyton trebuia să fie pe undeva prin încăpere, ochii îi spuneau că
nu era nimeni acolo. Începu să se învârtă în cercuri mici, total neputincios,
până ce băiatului i se făcu milă de el şi coborî de pe scară. Maşinăria îşi
întrerupse imediat mişcarea giratorie şi începu să-i transmită mesajul de bun
venit.

― Mă numesc A-Cinci. Te voi duce oriunde
vei dori să mergi. Te rog, dă-mi ordinele în vocabular standard robot.

Peyton avea un sentiment de uşoară
dezamăgire. Era un robot perfect standard, iar el se aştepta la mai mult decât
atât în oraşul pe care îl construise Thordarsen. Dar maşinăria putea fi foarte
folositoare dacă o manevrai cum trebuie.

― Mulţumesc, spuse el, ca să se afle în
treabă. Du-mă, te rog, la cartierele de locuinţe.

Deşi cu siguranţă oraşul era complet
automatizat, exista totuşi posibilitatea ca anumite forme de viaţă umană să mai
existe încă. Poate va găsi pe cineva care să-l ajute în cercetările sale: dacă
se gândea mai bine, însă, cel mai bun lucru la care se putea aştepta era
absenţa unor adversari care să-i pună beţe în roate.

Fără un cuvânt, mica maşinărie se
învârti pe roţi şi ieşi din încăpere. Coridorul de-a lungul căruia îl conduse
pe băiat se termina cu o uşă frumos sculptată, pe care el încercase deja să o
deschidă fără însă a reuşi. Se părea că A-Cinci îi cunoştea secretul, pentru că
atunci când se apropiară, panoul gros de metal alunecă încet într-o parte.
Robotul intră într-o cameră mică, asemănătoare unei cutii.

Peyton se întrebă dacă erau cumva
într-un dispozitiv de transfer de materie, dar curând îşi dădu seama că nu era
vorba despre nimic neobişnuit: se aflau într-un lift. Judecând după durata
urcuşului, ajunseseră probabil aproape de vârful oraşului. Când uşile se deschiseră,
Peyton păşi afară cu senzaţia că a pătruns într-o altă lume.

Coridoarele în
care intrase prima dată erau cenuşii, fără decoraţii, pur utilitare. În
contrast, aceste holuri spaţioase şi camerele din jur erau extrem de luxoase.
Secolul al XXVI-lea marcase o eră a decoraţiunilor înzorzonate şi a culorilor
vii, stil mult dispreţuit în perioadele care urmaseră. Dar Decadenţii îşi
depăşiseră cu mult propria epocă, iar când construiseră Comarre, făcuseră uz
din belşug şi de resursele psihologiei, pe lângă cele ale artei.

Arlechino-i fugărit de Pantalone. Au ei o
pricină. Dar lumea-i răbdătoare ioc. Vreo câţiva bat din buze şi-aleargă să se
pricopsească, zău, cu-argintatul orologiu căzut din cer. Nu-i doar unul, tot
bâiguie-un tâmplar, sunt sute. E darnic Domnul!
      - Nu-i Dumnezeu, şopteşte-o precupeaţă. E o
forţă ascunsă-n stele, pe cuvânt, a zis spiţerul.
      - Minte şi-o va sfârşi pe rug! se-nfoaie
altă precupeaţă.
      - Taci soro, drept grăit-a bunul de spiţer,
e-o forţă. Ce mai, nici aburu’ nu-i mai presus de ea!
      - Care abur, proasto?!
      - Proastă eşti tu! Aburu’ care pune în
mişcare păpuşa construită de spiţer. Dansează păpuşa şi spune stihuri. Am auzit-o
glăsuind.
      - Tacă-vă gura! răcneşte-un mustăcios de
spadasin aflat întâmplător în piaţă. Nu-i forţă necurată!
Pe legea mea, e chiar atracţia lunară!
      Se îmbulzeşte lumea
chiar în faţă. Parşivul de Arlechino maimuţărindu-l pe bietul Pantalone tot
cere Colombinei să se arate. Fiori străbat mulţimea. De prin văzduh, chemată,
chicotitoare, se lasă legănându-se de-o umbreluţă. Crucindu-se, un târgoveţ îi
dă cu huideo, căci diavolească-i arta saltimbancilor! Şi-o precupeaţă-i ţine
hangul şi lumea toată.
      - De ce vă-nverşunaţi? întrebă cu glas
firav micuţa Colombină.
      - Tu din văzduh te-ai întrupat! Morocănos
îi strigă spadasinul.
      - Ei şi? E cu păcat?
      Dar las-o! Uite-l pe mândrul Capitano cum
răsare dintr-o secretă înfăţişare-a scenei. Ba-i scenă, ba-i castel, ba
coastă-mpădurită. Nebunii saltimbanci au gust de hârjoneală. Iar bietul
târgoveţ îşi rupe gâtu-n două zgâindu-se la scatolceala lor. Căci Pantalone îl
arde pe Arlechino iar el, parşivul, ca din întâmplare, un şut îi trage lui
Capitano, bravul.
      - Străpunge-l! Fă-l praf! se-nfierbântă
calfa de zidar cerând pe scenă moartea-ndrăzneţului nebun.
      Capitano nu-l ia în seamă şi-aleargă în
urma micuţei Colombine să-i cucerească bătaia inimii speriate. Iar
Pantalone-atent se umflă-n pene, zice:
      - Un căpitan?! Aha! Dar mâna el să-mi ceară
şi-om mai vedea! Trufia şi prostia cu un preţ prea greu se cer a fi plătite!
Viteze, înfăţişează-mi-te chiar acum!
      Din picioare, nărăvaşi, bat târgoveţii. Ar
vrea o chelfăneală ca-n piesa de ieri seară. Ha, frumos a fost, arlechinul mort
era şi bine pus la saramură! Oh, mincinosul! A luat-o pe
cocoaşă! Dar azi, acum?! Ce-i cu-aiureala asta? Tot
se codesc, tot poartă vorba saltimbancii! Şi Pantalone acesta ce-i? Îşi lasă
fata curtată de-un curajos de mucava? Păi să-l vedem la luptă!
      - Luptă! Strig-un măcelar frecându-şi
palmele-lopeţi.
      Naivul! Omule, priveşte-n jur, nu-i lupta
ce-o tot ceri! E numai viclenie, sperjur, trădare în lumea ce te înconjoară!
      - Să-l pună la pământ! Tot strigă
măcelarul.
      - Bolândule, ai vrea strivindu-mi
picioruşul să te înalţi, să vezi mai bine?! Să-mi vină slujitorii să te
scarmene, păzea! îi strigă o copiliţă al cărei mijloc de albină e strâns cu o
curea din piele adusă din Orient.

Continuam să stau
înaintea hărţii, dar n-o mai vedeam; eram ca paralizat. Drept în faţa mea, uşa
baricadată cu lăzi pe care le susţinea dulapul. E vreun automat, am gândit,
deşi în cameră nu existase până atunci nici unul. Dar n-ar fi putut intra fără
să-l fi observat! Pielea de pe ceafă şi de pe spate începuse să mă ardă,
senzaţia unei priviri grele şi nemişcate devenea insuportabilă. Nu-mi dădeam
seama de faptul că, ascunzându-mi capul între umeri, mă sprijineam tot mai
puternic de masă, făcând-o să alunece pe duşumea; această mişcare mi-a dat
simţământul unei eliberări.

M-am întors
brusc.

Încăperea
era goală. În faţa mea, hăul negru umplea marea fereastră semisferică. Impresia
că sunt pândit nu înceta să mă stăpânească. Întunericul mă urmărea amorf,
uriaş, orb şi nemărginit. Bezna de după geamuri nu era luminată de nici o stea.
Am tras jaluzelele. Nu trecuse o oră de când ajunsesem pe staţie, dar am şi
înţeles de ce sufereau oamenii aici de mania persecuţiei; In mod reflex am
legat de toate aceste simptome moartea lui Gibarian. Cunoscându-l, crezusem
până acum că nimic n-ar fi putut să-i tulbure mintea. Încetasem să mai fiu
sigur.

Stăteam în
mijlocul camerei, alături de masă. Respiraţia mi se liniştise; am simţit cum
sudoarea ce-mi apăruse pe frunte se răceşte. La ce mă gândisem cu o clipă în
urmă? Aha, la automate! Faptul că nu întâlnisem nici unul pe coridoare şi nici
în cabine părea foarte curios. Unde s-au ascuns toate? Singurul pe care-l
întâlnisem ― la distanţă ― făcea parte din deservirea mecanică a aeroportului.
Dar celelalte?

Am privit la
ceas. De altminteri ar fi trebuit să mă duc la Snaut.

Am ieşit.
Coridorul era destul de slab luminat de mici tuburi aşezate sub tavan. Am lăsat
în urmă două uşi până să ajung la aceea pe care se putea citi numele lui
Gibarian. M-am oprit îndelung în faţa ei. Staţia era cufundată în linişte. Am
apucat clanţa. De fapt nu voisem să intru acolo. Clanţa a cedat, uşa s-a dat
deoparte de lăţimea unui deget, formând o deschizătură întunecată; după o
clipă, lumina s-a aprins. Acum m-ar fi putut observa oricine ar fi mers pe
culoar. Am trecut repede pragul, închizând după mine uşa ferm şi fără zgomot.

Era o cabină mai mare decât a mea, tot cu o fereastră panoramică,
acoperită pe trei sferturi de o perdea cu floricele albastre şi roz, adusă,
fără îndoială, de pe Pământ, fiindcă nu figura în echipamentul staţiei. De-a
lungul pereţilor se întindeau rafturile bibliotecii şi dulapuri ― şi unele, şi
altele emailate într-un verde foarte deschis, cu luciri argintii. Conţinutul
rafturilor, aruncat vraişte pe jos, ocupa tot spaţiul dintre scaune şi fotoliu.