e-books

III. Între timp, biserica Romei îşi găsise un şef. Papa Grigore cel Mare, aristocrat roman care ocu­pase la început demnităţi civile, ştiu să asigure pa­palităţii succesiunea provizorie a Imperiului de apus. Era necesar ca vechea funcţie a împăratului să fie îndeplinită fie de un preot, fie de un oştean. După invazia lombarzilor, Italia căzuse pradă [...]

VII. Toate aceste trăsături schiţează o societate brutală, grosolană, dar profund cinstită şi ale cărei instituţii conţineau germenii unei puternice vieţi locale. „Dacă Hengest şi Horsa nu vor fi adus cu ei, aşa cum au încercat unii să ne încredinţeze, nici ciorna Declaraţiei drepturilor din 1688, nici aceea a Actului din 1894 pentru instituirea curţilor [...]

V. Justiţia o distribuia o adunare, curtea shire-ului, şi nu, ca la romani, un magistrat reprezentând puterea centrală. Cum îşi pronunţa adunarea hotărârile sale? Nu ştim. Fără îndoială că aveau loc discuţii şi se forma apoi, într-un fel oarecare, o majoritate. Crimele cele mai obişnuite erau omuci­derea, furtul cu mâna înarmată şi certurile vio­lente. Pedeapsa [...]

III. O comunitate rurală de zece până la treizeci de familii, iată ce e satul, celula vieţii anglo-sa­xone. Ea e administrată din punct de vedere eco­nomic de o mică adunare, denumită moot, care se întruneşte sub un copac sau pe o colină, unde se decide repartizarea câmpurilor, numărul vitelor pe care este îndreptăţit să-l trimită [...]

VI ANGLII, IUŢII ŞI SAXONII   I. „Trupuri înalte şi albe, ochi albaştri crânceni şi părul de un blond roşietic; stomacuri nesăţi­oase, veşnic înfometate, înfierbântate cu băuturi tari ; tineri treziţi târziu la dragoste; inşi care beau cu neruşinare zi şi noapte". Saxonii şi anglii au temperamente violente. Le vor păstra; după cinci­sprezece secole caracterul [...]

VI. Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă şi apărarea ei adeseori curajoasă. În 429, sfântul Germanus, episcop de Auxerre , sosi la Verulamium pentru a conduce lupta împotriva ereziei pelagi­ene[1], ceea ce dovedeşte că britanii mai aveau ră­gaz să se ocupe şi de teologie  în timpul invaziilor. În vremea când episcopul se afla [...]

IV. „Sfârşitul stăpânirii romane în Britania coin­cide cu o adevărată dezlănţuire de tulburări şi răs­coale militare, cu atât mai de neiertat cu cât impe­riul se afla atunci într-un moment de mare peri­col". Prin 384 legiunile din Britania proclamară împărat pe popularul şi foarte valorosul lor gene­ral Maximus , care, lăsând în Britania numai garni­zoana zidului, [...]

II. În Britania, deoarece cavaleria barbară, din lipsa mijloacelor de transport, nu poate pătrunde, pacea romană durează mai multă vreme decât în provinciile continentale, şi prima jumătate a seco­lului al IV-lea reprezintă în această ţară apogeul culturii romane; dar acolo, ca şi în alte părţi, ar­mata a încetat să mai fie romană. Garnizoana zidu­lui de [...]

VIII. Religia nu putea fi un obstacol la romani­zarea Britaniei. Toleranţi, romanii îşi anexau bucu­ros zeii necunoscuţi. Dacă au urmărit druidismul şi l-au desfiinţat aproape complet, au făcut-o pentru că vedeau în el un pericol politic. Dar zeul celt al războiului, Teutates, a fost identificat de ei cu Marte. În marile oraşe au ridicat temple [...]

VI. În orăşelele fondate de romani, străzile se în­tretăiau în unghi drept; băile, templul, forumul, bazilica ocupau locul lor tradiţional. Foarte repede sudul Angliei fu presărat cu căsuţe romane. Pic­tura de pe pereţi şi mozaicurile de pe jos repre­zentau scene clasice: povestea lui Orfeu sau aceea a lui Apollo. Slujbaşii şi militarii încercau, în cli­matul [...]