Se îndreptară cu toţii
instinctiv spre bucătărie, mai exact spre uşa de la pivniţă. Crăpătura încă nu
fusese astupată. Şi era destul de lată ca să poată trece prin ea un animal de
mărimea lui Ouarzazate.

― E acolo înăuntru, sunt sigur că e acolo! se
tângui Nicolas. Trebuie să ne ducem după el.

Ca un răspuns parcă,
din pivniţă se auzi un lătrat sacadat. Părea că se aude de destul de departe.

Se apropiară de uşa
interzisă. Jonathan se aşeză în faţa lor.

― Am spus: nimeni nu coboară în pivniţă!

― Scumpule, zise Lucie, dar trebuie să-l
scoatem de-acolo. Poate că e atacat de şobolani. Ai spus că acolo sunt
şobolani:..

El se întunecă la
faţă.

― Cu atât mai rău pentru câine. Mâine o să ne
cumpărăm altul.

Puştiul era stupefiat.

― Dar tăticule, eu nu vreau "altul".
Ouarzazate e prietenul meu, nu-l poţi lăsa să moară aşa.

― Ce te-a apucat, adăugă Lucie, lasă-mă pe mine
să cobor dacă ţie ţi-e frică!

― Eşti fricos, tăticule, eşti laş?

Jonathan nu se mai
putea stăpâni. Bolborosi: "Bine, mă voi duce să arunc o privire", şi
plecă să aducă o lanternă. Lumină crăpătura. Era întuneric, complet întuneric,
un întuneric care absorbea totul.

Se înfioră. Ar fi
luat-o imediat la sănătoasa. Dar nevasta şi fiul lui îl împingeau spre acel
hău. Gânduri neplăcute îi inva­dară mintea. Îl năpădea tot mai mult frica lui
de întuneric.

Nicolas izbucni în
plâns.

― A murit! Sunt sigur că a murit! E vina ta!

― Poate că e rănit, îl domoli Lucie, ar trebui
să mergem să vedem.

Jonathan se gândi din
nou la mesajul lui Edmond. Tonul era imperativ. Dar cum să facă? Mai mult ca
sigur că într-o zi unul din ei nu va mai rezista şi se va duce să cerceteze.
Trebuia să ia taurul de coame. Acum ori niciodată. Îşi trecu mâna peste fruntea
umedă de sudoare.

Nu, n-o s-o lase
baltă. Avea în sfârşit ocazia să-şi înfrunte spaimele, să facă pasul, să ţină
piept primejdiei. Întunericul voia să-l înghită? Foarte bine. Era pregătit să
meargă până la capăt. Oricum, nu mai avea ce pierde.

― Mă duc!

Îşi aduse sculele şi forţă broasca.

― Orice s-ar întâmpla, să nu vă mişcaţi
de-aici, mai ales nu încercaţi să veniţi după mine sau să chemaţi poliţia.
Aştep­taţi-mă!

― Vorbeşti cam ciudat! La urma urmelor, nu e
decât o piv­niţă ca toate pivniţele.

― Nu sunt chiar atât de sigur…

 

Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi
de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au răpezit ca nişte vulturi asupra
lui Ionică, zicînd: Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia
să-ţi bei şi minţile. — Ia luaţi-l, măi, de cap, zise unul, să se înveţe el de
altădată a mai vorbi într-aiurea. — Da, ia, daţi-i pace, m            ăi, zise altul, poate că omul ştie
ce vorbeşte… Să-i vedem mai întîi lauda şi apoi să-şi iee plata… Ia spune ce
să-ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu? 
            — Ia una de noauă lei, zise
el, ş-o vadră de vin vechi, nu vă cer mai mult.         
            — Iaca una de noauă lei, zise
un flăcău; vadra cu vin om be-o pe urmă; numai să vedem ş-aist păcat.    
            — Fie ş-aşa, zise Ionică. Acum
haideţi cîţiva cu mine şi puneţi-vă la pîndă la păretele din dosul casei lui
Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vedè cu ochii ce-am să fac eu. Numai
încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă ca să vîrîţi omul în prepus ,
ş-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunsc cu cînii, dar voi luaţi pîne
muetă în rachiu, de i-ţi îngăima, pîn-oi face eu pe treabă…           
            Atunci se ieu vreo trei-patru
flăcăi după Ionică şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea
nopţii. Deschid ei portiţa binişor şi intră în ogradă, fără să-i zăpsească
cînii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă-n sat… Dar cu atîta mai bine.    
            Flăcăii cei patru se pun de
pîndă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se
duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigînd: băică Vasile, băică
Vasile, acasă eşti?        
             Catrina atunci se trezeşte din somn şi zice:
Bădică, bădică! Te scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală
repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo?    
            — Eu, băică Vasile.     
            — Cine, eu?                
            — Eu, Ionică cel prost.
            — Că numai unul ca tine
trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Da ce cauţi pe la
noi tocmai acum în puterea nopţii, mă Ionică, zise Vasile căscînd.   — Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi uşa şi
ţi-oi spune eu…; nu mă lăsa, că la dumneata mi-i toată nădejdea… 

Este inutil să
insistăm asupra importanţei descoperirii agriculturii pentru istoria
civilizaţiei. Devenind producătorul hranei sale, omul a trebuit să-şi modifice
comportamentul ancestral, înainte de toate el a trebuit să-şi perfecţioneze
tehnica măsurării timpului, descoperită deja din paleolitic . El nu se mai putea
mulţumi doar să asigure exactitatea anumitor date viitoare cu ajutorul unui
rudimentar calendar lunar. De aci înainte, cultivatorul va fi obligat să-şi ela­boreze
proiectele cu mai multe luni înainte de punerea lor în aplicare, obligat să
execute, într-o ordine precisă, o serie de activităţi complexe în vederea unui
rezultat îndepărtat şi, mai ales la început, niciodată sigur: recolta, în plus,
cultura plantelor a impus o diviziune a muncii alt­fel orientată de cum era
înainte, căci principala responsabilitate în asigurarea mijloacelor de trai
revenea de aci înainte femeilor.

Nu mai puţin
considerabile au fost consecinţele descoperirii agriculturii pentru istoria
reli­gioasă a omenirii. Domesticirea plantelor a prilejuit o situaţie
existenţială până acum inaccesibilă; ea a provocat creări şi răsturnări de
valori care au modificat radical universul spiritual al omului preneolitic. Vom
analiza îndată această „revoluţie religioasă" inaugurată de triumful
cereali-culturii. Pentru moment să reamintim miturile care explică originea
celor două tipuri de agri­cultură. Cunoscând cum explicau cultivatorii apariţia
plantelor alimentare, aflăm în acelaşi timp justificarea religioasă a modurilor
lor de comportare.

Majoritatea
miturilor de origine au fost culese de la populaţiile primitive care practicau
fie vegecultura, fie cerealicultura. (Astfel de mituri sunt mai rare şi,
adesea, radical reinterpretate în culturile evoluate.) O temă destul de
răspândită arată că tuberculii şi arborii cu fructe bune de mâncat (cocotierul,
bananierul etc.) s-ar fi născut dintr-o divinitate jertfită. Exemplul cel mai
faimos vine din Seram, una din insulele de lângă Noua Guinee: din corpul
sfârtecat şi îngropat în pământ al unei tinere fete de origine semidivină,
Hainuwele, cresc plante necunoscute până atunci, în primul rând tuberculi .
Acest omor primordial a schimbat în mod radical condiţia umană, căci el a
introdus sexualitatea şi moartea, şi a instaurat instituţiile religioase şi
sociale care sunt încă în vigoare. Moartea violentă a Hainuwelei nu e numai o
moarte „creatoare", ea permite zeiţei să fie continuu prezentă în viaţa
oamenilor şi chiar în moartea lor. Hrănindu-se cu plante răsărite din corpul
zeiţei, omul se hrăneşte, în realitate, cu substanţa însăşi a divinităţii.

Nu intenţionăm să
insistăm asupra importanţei acestui mit de origine pentru viaţa religioasă şi
cultura paleocul ti valorilor. E suficient să spunem că toate activităţile
responsabile ( ceremonii de pubertate , sacrificii de animale sau sacrificii
umane, canibalism, ceremonii funerare etc.) constituie, la drept vorbind,
rememorarea asasinatului primordial20.

 

18  David R. Harris, „Agricultural systems,
ecosystems and the origins of agriculture", în The Domestication and
exploitation ofplants and animals, p. 12.

19 Villiam
Solheim, „Relics fromTwo Diggings indicate Thais were the First
Agrarians", New York Times, ianuarie, 12,1970.

20 Cf. M. Eliade,
Aspects du mythe, pp. 132 sq. [= Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura
Univers, 1978, pp. — nota trad.].

 

Prietena, sa nu mai rostim zadarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astazi, vorbind pentru toti
el nu are chip si nu are nume – poetul!
Viata lui mult ne-a mirat,
ca un cantec cu tulbure talc,
ca un straniu eres.

In anii de demult
poetul, cuvantul strivindu-si, a indurat
napastele toate cu barbatie
si cele mai mari, cele mai crunte dureri, si le-a stins
in muntele singuratatii, ce si-a ales.
Cand la un semn
s-au surpat albastrimile cerului,
si minutarele vremii treceau
ca taisuri prin toata faptura,
in anii aceia, poetul voi sa uite de semeni si vatra.

In anii cumplitelor pacle
cand pamantenii cu sfanta lor omenie si carne
s-au destramat fara numar,
si viata – atata s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul sa prinda trup pe pamant.
Poetul, cu numele sters si pierdut, s-a retras
sub pavaza muntelui,
facandu-se prieten inaltelor piscuri de piatra.

Si neajuns, neclintit, a ramas in jurul destinului
flancat de albe si negre solstitii
mare si singur.
Nu l-a ucis amarnica grija din vale, nici gandul
ca Dumnezeu rapitu-si-a singur putinta-ntruparii.
Nu l-au razbit nici tunetul din departari,
nici tenebrele.
Si nu l-a schimbat in cenusa
fulgerul care i-a fost pentr-o clipa
oaspete-n prag.
Mereu isi da siesi cuvantul
si pasul sau era legamant.

Ingaduie Prietena, sa-ti amintesc ca Poetul
muri numai mult mai tarziu.
Mult mai tarziu, ucis
de-un ghimpe muiat in azur
ca de-un spine cu foc de albina.

Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
in simplu albastru, in simpla lumina.
De-atunci, in frunzare-aplecate
privighetoarele toate-amutira
uimite de cele-ntamplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre gradini,
amutira-n lumina ce-apare-n zadar
si fara de semne, de-atunci.

Si nu stiu nimic pe pamant
ce-ar putea sa le-ndemne
sa cante iar.

Se trezi că-l
îmboldeşte cineva. Adormise în mij­locul pieţei, şi viaţa ei era pe punctul de
a reîncepe.

Privi în jur,
căutîndu-şi oile, dar văzu că se afla într-o altă lume. În loc să se simtă
trist, se simţi fe­ricit. Nu mai trebuia să caute apă şi hrană; putea să caute
o comoară. Nu avea un sfanţ în buzunar, dar avea încredere în viaţă. Alesese,
în ajun, să fie un aventurier la fel cu personajele cărţilor pe care îi plăcea
să le citească.

Porni prin piaţă fără
grabă. Negustorii îşi pu­neau iar tarabele pe picioare; îl ajută pe un cofetar
să-şi monteze baraca . Avea un zîmbet diferit acel cofetar: era vesel, interesat
de viaţă, gata să încea­pă o zi bună de lucru. Era un zîmbet care îi amintea de
bătrîn, acel rege bătrîn şi misterios pe care-l cu­noscuse.

"Cofetarul ăsta
nu face prăjituri pentru că vrea să călătorească sau să se însoare cu fata unui
ne­gustor. Cofetarul ăsta face prăjituri fiindcă îi place să le facă", se
gîndi băiatul, şi observă că avea ace­leaşi puteri ca şi bătrînul ― ştia dacă
un om este aproape sau departe de Legenda sa Personală. Doar privindu-l.
"E uşor, dar eu niciodată nu mi-am dat seama de asta."

Cînd au sfîrşit de
montat baraca, cofetarul i-a întins prima prăjitură pe care o făcuse. Băiatul a
mîncat-o satisfăcut, a mulţumit şi şi-a văzut de drum. Abia după ce s-a depărtat
puţin şi-a dat sea­ma că baraca fusese ridicată de un om care vorbea araba şi
altul, spaniola. Şi se înţeleseseră perfect.

"Există un limbaj
care se află dincolo de cuvin­te", reflectă băiatul. "Mi s-a
întîmplat deja asta cu oile, iar acum mi se întîmplă şi cu oamenii."

Învăţa tot felul de lucruri noi. Lucruri pe
care el le trăise deja, şi care totuşi erau noi, pentru că trecuseră pe lîngă
el fără să-şi fi dat seama. Nu le observase, pentru că se deprinsese cu ele.
"Dacă învăţ să desluşesc acest limbaj fără cuvinte, o să descifrez
lumea."

"Totul e un
singur lucru", îi spusese bătrînul.

Se hotărî să umble
fără grabă sau teamă pe stră­zile înguste ale Tangerului: numai aşa avea să reu­şească
să vadă semnele. Asta cerea multă răbdare, dar răbdarea era prima virtute pe
care o învăţa un păstor. Încă o dată înţelese că aplica acelei lumi stră­ine
aceleaşi lecţii pe care le învăţase de la oile lui.

"Totul e un
singur lucru", îi spusese bătrînul.

 

va urma

O, tu aceea
de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica -a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

 

Altă dată, într-un decembrie de demult cînd s-a inaugurat vila, el
văzuse de pe terasă puzderia de insule ca nişte năluciri din Antile pe care
cineva i le arăta cu degetul în vitrina mării, văzuse vulcanul înmiresmat din
Martinica, uitaţi acolo, domnule general, văzuse spitalul său de ofticoşi, îi
văzuse pe negrul uriaş într-o bluză dantelată care vindea coşuri cu gardenii
soţiilor de guvernator în pridvorul bisericii, văzuse piaţa infernală din
Paramaribo, acolo, domnule general, crabii care din mare ieşeau prin canalele
closetelor şi se căţărau pe mesele cofetăriilor, diamantele încrustate în
dinţii bunicilor negrese care vindeau capete de indieni şi rădăcini de ghimber,
şezînd pe fesele lor zdravene în bătaia ploii, văzuse vacile de aur masiv
dormind pe ţărmul de la Tanaguarena, domnule general, îl văzuse pe orbul
vizionar de la Guayra care cerea doi reali ca să alunge moartea cu o scripcă ce
avea o singură coardă, văzuse dogoritoarea lună august din Trinidad,
automobilele mergînd de-a-ndăratelea, hinduşii verzi care-şi făceau nevoile în
plină stradă în faţa prăvăliilor lor cu
cămăşi de borangic şi mandarini ciopliţi dintr-un singur colţ de elefant,
văzuse coşmarul din Haiti, cîinii săi albaştri, carul cu boi care strîngea
morţii de pe stradă în zorii zilei, văzuse cum renăşteau lalelele olandeze în
cisternele pentru petrol din Curaçao, casele morilor de vînt cu acoperiş ca să
fie ferite de zăpadă, transatlanticul misterios ce străbătea centrul oraşului
printre bucătăriile hotelurilor, văzuse îngrăditura de piatră din Cartagena de
Indias, golful ei închis cu un lanţ, lumina încremenită în balcoane, caii
costelivi de la birje care încă mai căscau visînd la orzul de pe vremea
viceregilor, mirosul lor a baligă, domnule general, ce minunăţie, spuneţi-mi
dacă lumea asta nu-i necuprinsă, şi era într-adevăr, nu numai necuprinsă ci şi
perfidă, căci dacă el urca în decembrie pînă la vila de pe stînci n-o făcea
pentru a sta la taifas cu fugarii aceia pe care-i detesta ca pe propria-i
imagine reflectată în oglinda nenorocirilor, ci pentru a fi acolo în clipa
miraculoasă în care lumina de decembrie se revărsa din matcă şi se putea vedea
iar tot universul Antilelor de la Barbados pînă la Veracruz, şi atunci uita de
cel care avusese piesa dublu trei şi se suia în belvedere să contemple puzderia
de insule somnambule ca nişte caimani adormiţi în eleşteul mării, şi contemplînd
insulele evocă iar şi retrăi acea vineri istorică de octombrie cînd ieşi de la
el din cameră în zori şi se pomeni că toată lumea din palatul prezidenţial avea
pe cap o tichie roşie, că noile concubine măturau prin saloane şi schimbau apa
din colivii purtînd tichii roşii, că mulgătorii de la grajduri, santinelele la
post, damblagiii pe scări şi leproşii din grădina cu trandafiri se preumblau cu
tichii roşii ca într-o duminică de carnaval, aşa că începu să cerceteze ce se
întîmplase pe lume pe cînd el dormea de oamenii din palat şi locuitorii
oraşului îşi etalau toţi tichiile acelea roşii, trăgînd pretutindeni după ei un
şirag de clopoţei,…

va urma 

Strathmore
îşi arcui sprâncenele:

—
Trei ore? Atât de mult?

Susan
se încruntă, uşor ofensată. În ultimii trei ani, slujba ei fusese aceea de a
regla cât mai bine cel mai secret computer din lume; în mare parte, programul
care conferise maşinăriei rapidi­tatea ei extremă îi aparţinea. O cheie de un
milion de biţi părea cu greu a fi un scenariu realist.

—
Bine, rosti Strathmore. Deci chiar în condiţii extreme, trei ore a fost timpul
maxim de supravieţuire a unui cod în TRANSLTR.

Susan
încuviinţă:

—
Mda. Mai mult sau mai puţin.

Comandantul
făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi temut să spună ceva ce ar fi putut apoi
regreta. În cele din urmă, îşi ridică privirea.

—
TRANSLTR a dat peste ceva…, începu el şi se opri.

Susan
aştepta.

—
Mai mult de trei ore?

Strathmore
încuviinţă.

Ea
păru netulburată.

— Un
nou diagnostic? Ceva de la Departamentul Sys-Sec?

Strathmore
clătină din cap:

— E
un fişier din afară.

Susan
aşteptă lovitura de graţie, dar ea nu veni.

— Un
fişier din afară? Glumiţi, nu-i aşa?

— Aş
vrea eu. L-am pus să ruleze azi-noapte pe la unsprezece şi jumătate. N-a fost
încă spart.

Susan
căscă gura. Se uită la ceas şi înapoi la Strathmore:

— Şi
încă rulează? De peste cincisprezece ore?

Comandantul
se aplecă în faţă şi roti monitorul spre Susan.

Ecranul
era negru, cu excepţia unei mici casete galbene de text ce clipea în mijloc.

 

„TIMP
SCURS: 15.09.33

AŞTEPTÂND
CHEIA:_________”

 

Susan
se holbă uluită. Se părea că TRANSLTR lucra la un cod de peste cincisprezece
ore. Ştia că procesoarele computerului parcurgeau treizeci de milioane de chei
pe secundă — o sută de mi­liarde pe oră. Dacă TRANSLTR procesa încă, însemna că
acea cheie era enormă — lungă de peste zece miliarde de digiţi. Era ne­bunie
curată.

 

va urma

Unei femei din Nord

 

 

Prin ce-nnodate drumuri,
pornind, la ce răscruce

Începe noaptea
noastră să curgă, nu mai ştiu.

Văd doar la
geamuri fuga trăsurii ce ne duce

C-un sac de somn
pe capră – ghebosul.

 

În limba ţării
tale mă necăjeam a spune

Că eşti supremul
bine, înaltul meu regat,

Că nu cuprinde
altă dulceaţă şi minune

Oraşul zmeu,
oraşul ţestos şi ferecat.

 

Cu ochi în
jumătate, ce vor să spună “Hai!”,

Priveai la omul
oacheş venit din Valahai.

Cu ochi pe
jumătate, căci nu ţineai să-l măsuri,

Întîia mea
cucoană de voaluri şi mătăsuri!

 

Pe crengi de vis,
doi umezi de muguri, ochii tăi,

Se deschideau în
floare; cînd lampe din odăi

Burau lumină
scumpă la geamul de trăsură,

Cu foarte mare
frică te-am sărutat pe gură.

 

Şi te-am rugat cu
ciudă, de mila mea plîngînd,

Să uiţi de
stîngăcia băiatului ce sînt.

Că eu visez… cum
pruncul flămînd la sîn, la maică,

De carnea ta
curată şi albă de nemţoaică.

 

Mai rară ca
răcoarea în luna lui Cuptor,

Mi-ai lunecat în
braţe, ai desfăcut fuior

Tot părul ca un
galben, întins eter de miere…

 

Şi m-ai făcut
c-un lucru de preţ mai ştiutor:

Că două sînt, nu
una, femeie şi muiere.

 

***

 

Domnişoara Fellowes se
întorsese către băieţel. Acesta o privea, iar farfurioara mai conţinea lapte.
Răbdătoare, femeia încercase să-i arate cum să ridice vasul şi să-l ducă la
gură. El se împotrivise, totuşi se lăsase atins fără să ţipe.

O privea necontenit,
cu ochi înspăimântaţi, aşteptând gestul trădă­tor. Ea se pomenise mângâindu-l,
încercând să înainteze încet cu dege­tele spre părul lui, lăsându-l să vadă tot
ceea ce făcea, să-şi dea seama că nu exista nici un pericol.

Reuşise să-i mângâie
părul, pentru o clipă.

― O să-ţi arăt cum se
foloseşte baia, îi spusese după aceea. Crezi că vei putea învăţa?

Vorbea lent, cu
blândeţe, ştiind că el nu putea pricepe cuvintele, dar sperând că avea să reacţioneze
pozitiv faţă de tonul vocii.

Băieţelul se lansase
din nou într-o frază alcătuită din clicăituri ale limbii.

― Te pot ţine de mână?
îl întrebase ea.

Întinsese mâna spre el;
băiatul o privise. Rămăsese cu mâna întinsă şi aşteptase. Palma băieţelului
avansase încet către ea.

― Aşa, aşa, îl
încurajase.

El o apropiase până la
doi centimetri, după care curajul îi pierise şi o smucise înapoi.

― Nu-i nimic, vorbise
calm domnişoara Fellowes, o să încercăm şi mai târziu. Nu vrei să stai aici?

Lovise uşurel cu palma
în salteaua patului.

Orele se scurseseră
încet, iar progresele erau minime. Doica nu reuşise să-l înveţe să utilizeze
nici baia şi nici patul. Ba chiar, după ce dovedise semne clare de oboseală,
băieţelul se aşezase pe jos, după care, printr-o mişcare rapidă, se rostogolise
sub pat.

Domnişoara Fellowes se
aplecase să-l privească, iar ochii lui clipi­seră şi el clicăise ceva din
limbă.

― Bine, încuviinţase
ea, dormi acolo, dacă te simţi mai în siguranţă.

Închisese uşa dormitorului şi se retrăsese în
camera cea mare, unde i se adusese un pat de campanie. La insistenţa ei, odaia
fusese acoperită cu un plafon improvizat. "Bărbaţii ăştia idioţi", se
gândise, "vor trebui să-mi instaleze o oglindă, o servantă şi un lavabou
separat, dacă se aşteaptă să-mi petrec nopţile aici."

 

va urma