Ah! viaţa pentru
mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor !

Ziua de primire a
donaţiilor pica de-abia săptămâna viitoare, iar dacă se dusese iarăşi la biroul
de forţe de muncă din Braintree, înseamnă că era chiar mai proastă decât o
credea el.

Nu se mai deranjă să-i
întrebe pe copii. Se simţea obosit şi îl cuprinsese o durere de cap sâcâitoare,
însoţită de greaţă. S-ar fi zis că-i mahmur, dar nu băuse decât trei beri la
Hap, cu o seară în urmă. Dar accidentul ăla îl dăduse peste cap. Femeia şi
fetiţa moarte, în maşină, iar bărbatul, Campion, mort şi el, în drum spre
spital. Până să se întoarcă Hap, patrula de poliţie apucase să vină şi să plece
din nou, ca şi maşina de intervenţii pentru accidente, şi aceea a
antreprenorului de pompe funebre din Braintree. Vic Palfrey le dăduse
reprezentanţilor legii o declaraţie în numele lor, al celor cinci care
asistaseră. Antreprenorul, care era în acelaşi timp şi medicul legist al
ţinutului, refuză să facă orice speculaţie despre boala ce-i răpusese.

― Dar holeră nu este.
Să nu vă apucaţi să speriaţi lumea cu chestia asta. Se va face o autopsie şi
veţi citi totul în ziare.

Un căcăcios mizerabil,
se gândi Norm, îmbrăcându-se încet în aceleaşi straie pe care le purtase şi cu
o zi în urmă. Durerea de cap era din ce în ce mai greu de suportat. Dacă puştii
ăia nu se potolesc odată, or să se aleagă cu picioarele rupte, ca să aibă de ce
chirăi. De ce mă-sa nu-i ţine la şcoală tot anul?

Chibzui dacă să-şi
vâre cămaşa în pantaloni, hotărî că preşe­dintele nu avea probabil să treacă în
ziua aceea pe la el şi se strecură în bucătărie doar în ciorapi. Soarele
strălucitor ce bătea prin ferestrele dinspre răsărit îl obligă să se uite
chiorâş.

Din difuzorul
aparatului Philco de deasupra aragazului se auzea o voce stridentă:

Dar
draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva.

Dragă, poţi
să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om
drept,

Spune-mi,
dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

Lucrurile ajunseseră
în ultimul hal dacă se pretau să difuzeze muzică rock and roll cântată de
cioroi pe postul local de muzică country. Norm îi luă maul înainte ca sunetul
să reuşească să-i despice capul. Lângă aparatul de radio se afla un bileţel, pe
care-l ridică foarte aproape de ochi, ca să-l poată citi.

Dragă Norm,

Sally Hodges
zice că are nevoie de cineva care să stea cu copiii ei în dimineaţa asta şi că
îmi dă un dolar dacă fac chestia asta. Mă întorc la prânz. Dacă vrei, e nişte
cârnaţi pe care po‘ să-i mănânci. Te iubesc scumpul meu.

Lila

― Rogu-te, frate, nu-i face nici un rău, spuse
călugărul.

― Dar din astea se găsesc peste tot, iar
Maeştrii Karmei au spus că un om nu se poate întoarce ca insectă şi că uciderea
insectelor este un act neutru din punct de vedere karmic .

― Totuşi, răspunse călugărul, viaţa fiind una,
în această mânăstire toţi practică doctrina ahimsa* şi se abţin de
la a ridica viaţa vreunei creaturi.

― Dar, zise Aram, Patanjali* susţine că,
mai degrabă decât actul, intenţia este cea care guvernează. Prin urmare,
dacă am ucis mai degrabă cu dragoste decât cu răutate este ca şi cum nici n-aş
fi ucis. Mărturisesc că nu aşa au stat lucrurile şi că răutatea a fost prezentă
― de aceea, chiar dacă n-am ucis, tot port povara vinovăţiei, din cauza
prezenţei acelei intenţii. Aşa că acum aş putea-o strivi cu piciorul fără să
fie cu nimic mai rău, potrivit principiului ahimsa. Oricum, ca oaspete,
de bună seamă că res­pect practica şi nu fac aşa ceva.

Spunând asta, îşi luă
sandaua de deasupra insectei, care stă­tea nemişcată, împungând în sus cu
antenele ei roşii.

― Într-adevăr, este un învăţat, spuse unul din
Ordinul lui Ratri.

Aram zâmbi.

― Îţi mulţumesc, dar nu este aşa, zise el. Nu
sunt decât un umil căutător al adevărului, iar odinioară, când şi când, am avut
privilegiul de a asculta cuvintele celor învăţaţi. Dacă aş mai avea iar un
asemenea privilegiu! Dacă ar fi prin preajmă vreun mare învăţător sau învăţat,
mai mult ca sigur că aş trece şi peste cărbuni încinşi pentru a mă aşeza la
picioarele lui să-i ascult cuvintele şi să-i urmez exemplul. Dacă…

Se opri, căci ochii
tuturor se îndreptaseră brusc spre uşa din spatele lui. Nu-şi întoarse capul,
ci se întinse să strivească un gândac ce se afla lângă mâna lui. Vârful unui
mic cristal şi două sârmuliţe se iviră prin chitina spartă de pe spatele lui.

Apoi se răsuci,
măturând cu ochiul său verde rândul de că­lugări aşezaţi între el şi uşă, şi se
uită la Yama, care purta panta­loni strâmţi, cizme, cămaşă, eşarfă, mantie şi
mănuşi, toate roşii, iar în jurul capului avea răsucit un turban de culoarea
sângelui.

― "Dacă?" întrebă Yama. Tocmai
spuneai "dacă". Dacă vreun înţelept sau vreun avatar al unui zeu s-ar
afla prin împre­jurimi, ţi-ar plăcea să-l cunoşti? Asta spuneai, străine?

Cerşetorul se ridică
de la masă. Se înclină.

— Doar nu vrei să dai
vina pe poliţişti!

— Nu. Aminteşte‑mi să
le scriu nişte scrisori de mulţumire.

— Lucrezi mîine?

— Ce altceva să fac
mîine?

— Mă gîndeam doar că ţi‑ar
putea prinde bine o zi liberă.

— Am nevoie de un an
liber. O zi nu ajunge.

Apartamentul nostru
se afla la al treilea etaj al unui bloc dintr‑un rînd de clădiri de pe Strada P
din Georgetown. Polly a oprit la colţ. I‑am mulţumit şi am coborît; după
ferestrele întunecate, ştiam că soţia mea nu e acasă.

Am cunoscut‑o pe
Claire la o săptămînă după ce m‑am mutat la Washington, D. C. Tocmai absolvisem
universitatea Yale şi obţinusem o slujbă grozavă, într‑o firmă bogată, şi mă
aştepta un viitor strălucit, la fel ca şi pe ceilalţi cincizeci de neiniţiaţi
din anul meu. Ea îşi încheia studiile de ştiinţe politice la Universitatea
Americană. Bunicul ei fusese, pe vremuri, guvernator în Rhode
Island, iar familia ei avea, de secole, relaţii în lumea bună.

Asemenea majorităţii
firmelor mari, Drake & Sweeney îi priveşte pe proaspeţii absolvenţi ca pe
un cui în coastă. Lucram cincisprezece ore pe zi, şase zile pe săptămînă, iar
duminica era ziua de întîlnire săptămănală cu Claire. Duminica seara eram la
birou. Ne gîndeam că, dacă ne căsătorim, puteam petrece mai mult timp împreună.
Măcar puteam împărţi acelaşi pat, dar totul se cam reducea numai la somn.

Nunta a fost
grandioasă, luna de miere scurtă şi, după ce entuziasmul a trecut, m‑am întors
la birou, pentru cîte nouăzeci de ore pe săptămînă. În cea de‑a treia lună a
uniunii noastre, au trecut nici mai mult, nici mai puţin decît optsprezece zile
fără sex. Ea le număra.

A fost înţelegătoare în primele luni, dar apoi s‑a cam plictisit să fie
neglijată. O înţelegeam, dar tinerii asociaţi nu se plîng, în birourile sacre
de la Drake & Sweeney.  

Treptat, memoria mi-a revenit
totuşi. Sau, mai bine-zis, m-am dus eu către ea şi
astfel am aflat amintirea care mă aştepta.
Înainte de a vorbi de asta, îngăduiţi-mi,
scumpul meu compatriot, să vă dau
câteva exemple (ce vă vor sluji, sunt sigur) în legătură cu
ceea ce am descoperit în cursul cer­cetării mele.

Într-o zi, când, conducându-mi
maşina, demaram pe verde cu o întârziere de o secundă, şi în
timp ce răbdătorii noştri
concetăţeni claxonau puternic şi
neîntrerupt în spatele meu, mi-am amintit dintr-o dată de o
altă întâmplare, survenită în împrejurări asem ănătoare.
O motocicletă condusă de un om mic
de statură şi uscăţiv,
purtând ochelari şi pantaloni de golf, mă depăşise şi se
oprise în faţa mea, pe roşu. Stopând,
omuleţul blocase motorul şi se
străduia în zadar să-l pună iar în
mişcare. Pe verde, i-am cerut, cu obişnuita mea poli­teţe, să se dea
la o parte cu motocicleta, ca să pot trece.
Omuleţul se chinuia înainte, străduindu-se
să pună motorul în mişcare.
Conform regulilor amabilităţii pariziene
mi-a răspuns, aşadar, să mă duc la
dracu. Am insistat, tot politicos, dar cu o uşoară
enervare în glas. Pe dată am putut afla
că dacă nu mă potolesc n-o să-mi fie
bine. În acest timp în spatele meu s-au auzit câteva claxoane. Cu şi mai
multă hotărâre l-am rugat pe interlocutorul meu să fie
civilizat şi să nu mai
împiedice circulaţia. Arţăgosul personaj,
scos fără îndoială din sărite de
încăpăţânarea motorului său, mă informă că dacă mi s-a
făcut poftă de o bătaie soră cu
moartea mi-o va da cu dragă inimă. Atâta
cinism m-a umplut de o sfântă mânie şi am
coborât din maşină cu gândul să-i trag
o chelfăneală acelui bădăran. Nu
cred că sunt laş (dar câte nu
credem când e vorba de noi înşine!), îmi depăşeam cu
un cap adversarul, iar muşchii mă
slujiseră întotdeauna. Sunt convins şi acum
că până la urmă nu eu aş fi
fost cel bătut. Dar nu apucasem bine să cobor,
că din mulţimea ce începuse să se
adune a şi ieşit un individ.
Repezindu-se la mine, mi-a strigat că sunt o lepădătură şi că nu-mi
va îngădui să lovesc un om
care, aflându-se pe motocicletă, nu se poate
apăra. M-am întors către acel viteaz, dar n-am apucat să-l văd.
Chiar în acea clipă am auzit motocicleta pornind şi am
primit o lovitură puternică peste ureche.
Până s-apuc să mă dezmeti­cesc,
motocicleta era departe. Buimac, m-am îndreptat maşi­nal
spre bravul d’Artagnan, dar, în aceeaşi clipă, din şirul
nesfârşit de vehicule s-a pornit un concert exasperat de
claxoane. Eram din nou pe verde. Atunci încă zăpăcit, în
loc să-l scutur puţin pe individul
care strigase la mine, m-am întors cuminte la maşină şi am
demarat, în timp ce imbecilul mă blagoslovea cu
un "nenorocitule" de care mi-aduc aminte până azi.

O mulţime de discuţii
se învîrtiră în jurul întrebă­rii cum să fie numită bătălia. În final, se numi
Bătă­lia de la Grajdul Vacilor, de vreme ce de acolo por­nise ambuscada. Puşca
domnului Jones fu găsită ză­cînd în noroi şi, cum se ştia că exista o rezervă
de muniţie în casă, se hotărî ca puşca să fie aşezată în picioare la baza
catargului, drept piesă de artilerie şi să se tragă cu ea de două ori pe an ― o
dată la doi­sprezece octombrie, aniversarea Bătăliei de la Grajdul Vacilor şi
altă dată în ziua de Sfîntul Ioan, aniversa­rea Revoluţiei.

Capitolul V

În timpul iernii,
Mollie deveni tot mai dificilă. În­tîrzia la muncă în fiecare dimineaţă, se
scuza spunînd că dormise, prea mult şi se plîngea de dureri miste­rioase, deşi
avea o poftă de mîncare excelentă. Folo­sea tot felul de pretexte ca să se
sustragă de la muncă şi să meargă la iazul cu apă, unde stătea prosteşte şi se
uita fix la propria-i reflectare în apă. Dar existau zvonuri şi mai serioase.
Într-una din zile, pe cînd Mollie se plimba voioasă prin curte, Scuturîndu-şi
coada lungă şi mestecînd o gură de fîn, Clover o luă deoparte.

― Mollie, îi spuse ea,
am ceva foarte serios de discutat cu tine. Azi-dimineaţă te-am văzut privind
peste gardul care desparte Ferma Animalelor de Foxwood. Unul dintre oamenii
domnului Pilkington stă­tea de partea cealaltă a gardului. Şi eram destul de
departe, dar sînt aproape sigură că am văzut treaba asta, el îţi vorbea, iar tu
i-ai permis să te mîngîie pe nas. Ce înseamnă asta, Mollie?

― N-a făcut aşa ceva!
Nu eram acolo! Nu-i ade­vărat! strigă Mollie, cabrîndu-se şi jucînd în loc.

― Mollie, uită-te-n
ochii mei! Îmi dai cuvîntul tău de onoare că omul nu te mîngîia pe nas?

― Nu-i adevărat! repetă
Mollie, dar nu putu s-o privească pe Clover în ochi şi, în clipa următoare, îşi
luă tălpăşiţa şi plecă în galop spre cîmp.

Octombre -curtizana pala, cu obraji fardati
Si buze supte -
Octombre -amanta celor care pornesc
Sa nu se mai intoarca -
Octombre-a poposit in parcul cu-alei cotite
Si-ntrerupte
De visatoarele bazinuri,
Pe-albastrul carora -o barca-
O frunza vesteda si-asteapta intirziatele surori…
O!…Nentrerupta disonanta de schingiuiri
Ce-ti da fiori !…
O!…Nesfirsitele regrete abia soptite !…
Cine trece
Prin parcul presarat cu statui,
De-a lungul celor trei alei,
Se-nduioseaza ca de plinsul idolatrelor femei !…

Si-n parcul unde alta data veneau Boemii sa-si astepte
Necredincioasele Boeme -
Acelasi parc ce-ti pare si astazi
O fila rupta din romanul nemuritorului Murger -
Isi pleaca bratele uscate
Precum prin albele spitale
Isi pleaca bratele bolnavii ce pling -
Si nu stiu pentru ce…

Si-n timp ce vintu-i smulge fardul
Si-l spulbera in largi spirale,
Octombre -curtizana pala-
Coboara ultimile trepte !…

Beţia l-a făcut pe Puloş să ne povestească
incredibile istorii de amor din satul lui, al căror erou credibil era el
însuşi, vîrît în istorii cu văduve ale căror reacţii în faţa lui mă fac şi acum
să rîd în celula mea, pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar
plastic inventiv în conţinut, uluit el însuşi că suportase nişte măgării ale
unor colegi şi chiar profesori fără să le zică nimic (se frămînta furios pe
scaun şi parcă se desmeticea, se trezea la viaţă şi devenea conştient că era un
om prea bun, prea iertător, cînd, voinic cum era, putea să-i facă pe toţi pilaf ), pe Szekely să închine într-un stil
voit bombastic în cinstea domnişoarei Nineta Romulus, care, deşi bea ca şi ei,
nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală. "Odată, continuă Puloş
după un timp, m-am în­curcat cu o farmacistă din Costeşti care prima oară cînd
ne-am pomenit desbrăcaţi în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se poate, ea nu e
iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva asemănător, mai degrabă din regnul…
decît cel al femeilor. Nu, de ce, să mă îmbrac şi să
plec… Era furioasă, cu toate că eu eram blînd, nu mă repezisem la ea, stăteam cuminte în pat şi îi ascultam protestele,
care nu mai încetau, şi nici nu se grăbea să se îmbrace la loc… Ştii ce, mi-a
spus ea în cele din urmă, exact ca într-o situaţie din Boccaccio, pune-ţi o
glamnică şi atunci… A, nu ştiţi ce e o glamnică… un fel de basma neagră
înfăşurată în formă circulară, o pun muierile pe cap cînd vin cu vadra cu apă
de la fîntînă să nu le doară creştetul… Şi ea vroia să-mi înfăşor… cu o
glamnică… Şi-mi dă un batic de-al ei… A început să mă sărute, pe urmă nu-mi
mai dădea drumul de după gît şi în toiul iubirii o aud că îmi şopteşte la
ureche: ştii ce, poţi să dai la o parte glamnică… Da?! Numai că eu, de la
început, fără să vadă ea, o dădusem de mult la o parte… Alta, tot aşa, cu
toate că ştia bine cine sînt, a întors la un moment dat capul înapoi spre mine
în timp ce o iubeam ţiindu-i spinarea în braţe s-a holbat: Cine eşti tu, zice,
de unde vii?" Szekely izbucni într-un rîs subţire, piţi­găiat, înalt…
Asanache îl potoli: "Şandor, mai încet, nu uita unde sîntem…"

― N-ai putea trăi permanent astfel.

― Ştiu. Şi totuşi sunt recunoscător
fiecărui ceas care nu-mi aminteşte asta.

― Acolo, la marginea pădurii de pini,
e numai jumătate din tine. Cea mai egoistă, care nu vrea să ştie nimic despre
ceilalţi, în numele ideii că fericirea e o problemă strict personală. Există
însă cealaltă jumătate a ta, Galilei, cea care ― dacă e adevărată legenda ― a
murmurat eppur si muove, obligându-se, astfel, să respec­te evidenţele.
N-ai dreptul să nu ştii că există victime, oricât de bucuros ai fi că tu ai
scăpat.

― Cei cu adevărat curajoşi nu ţin să
vorbească despre curaj.

― Cât ar putea dura o linişte care
s-ar bizui numai pe refuzul de a lua cunoştinţă? O clipă, un ceas, o noapte.
Nu, Galilei, trebu­ie să ne dorim o linişte care să stea cu ochii deschişi.

― Nu cred că se poate.

― De ce?

― Aşa simt. Mi-ar fi greu să-ţi explic
de ce. Înainte mi-ar fi fost mai simplu să-ţi dau dreptate, probabil.

― Acum îţi zgândări singur rănile.

― Poate. Cei ca mine nu se plictisesc
niciodată să privească în urmă şi să recapituleze.

― Uneori, parcă ai vrea să semeni cu
Ana.

― Într-o noapte, mi-a mărturisit că şi
ea are nevoie să uite."Ce anume să uiţi?" am întrebat-o. Întâi a
tăcut. Şi n-am mai insistat. Apoi a vorbit, dar vorbea foarte departe de mine
şi abia o mai auzeam: "Fiecare are ceva de uitat…" Vocea ei suna ca
un tremur abia perceptibil, pe care-l confundam cu foşne­tul chiparoşilor:
"De ce ţi-aş povesti ceva ce, oricum, n-ai să crezi?" Glasul i s-a
stins şi, într-adevăr, nu mai auzeam decât chiparoşii fremătînd în vânt.

La adică, ce face fiecare om? Se ispăşeşte
pe sine însuşi.

N-aş putea iubi decît un înţelept
nefericit în dragoste…

Ceea ce face oraşele mari atît de triste
este că fiecare om vrea să fie fericit, iar şansele scad pe măsura ce dorinţa
creşte. Căutarea fericirii indică distanţa de rai, gradul căderii umane. Şi
atunci, să ne mirăm de ce Parisul e punctul cel mai îndepărtat de Paradis?

Poţi înghiţi biblioteci întregi, nu vei găsi
mai mult de trei-patru autori care merită a fi citiţi şi recitiţi. Proeminenţele
acestui gen sînt nişte analfabeţi geniali, care trebuie admiraţi şi la nevoie
învăţaţi, dar care, în fond, nu ne spun nimic. Aş vrea să pot interveni în
istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui măcelar împodobit de cel mai
rafinat diogenism. Căci pînă cînd vom mai lăsa în picioare pe atîţia creatori
care n-au ştiut nimic, copii obraznici şi inspiraţi, lipsiţi de maturitatea
fericirii şi a nefericirii? Un geniu care n-a ajuns la rădăcinile vieţii,
oricîte posibilităţi de expresie ar avea, nu trebuie gustat decît în clipe de
indiferenţă. Este mai mult decît înfiorător să te gîndeşti ce puţini oameni au ştiut
ceva cu adevărat, ce puţine existenţe complete au apărut pînă acum. Şi ce-i o
existenţă completă, şi ce-nseamnă a şti? – A păstra o sete de viaţă în
amurguri…

Anumite fiinţe simt pornirea spre crimă
numai pentru a gusta o viaţă intensificată, aşa încît negaţia bolnăvicioasă a
vieţii este în acelaşi timp omagiul ei.

Oare ar fi existat criminali dacă sîngele
n-ar fi cald? Impulsul destructiv caută leacul unei răceli interne şi mă
îndoiesc că, fără o reprezentare implicită a unei călduri moleşitoare şi roşii,
vreun pumnal s-ar fi înfipt cîndva în vreun trup. Sîngele emană aburi
adormitori, în care asasinul nădăjduieşte a-şi îmblînzi fiorurile de gheaţă. O
singurătate neîndulcită de înduioşări generează crima, încît orice morală ce
vrea distrugerea răului în adîncime are de privit numai o problemă: ce direcţie
trebuie să dăm singurătăţii, acest cadru ideal al ruinei şi al descompunerii.