e-books

— Doar nu vrei să dai
vina pe poliţişti!

— Nu. Aminteşte‑mi să
le scriu nişte scrisori de mulţumire.

— Lucrezi mîine?

— Ce altceva să fac
mîine?

— Mă gîndeam doar că ţi‑ar
putea prinde bine o zi liberă.

— Am nevoie de un an
liber. O zi nu ajunge.

Apartamentul nostru
se afla la al treilea etaj al unui bloc dintr‑un rînd de clădiri de pe Strada P
din Georgetown. Polly a oprit la colţ. I‑am mulţumit şi am coborît; după
ferestrele întunecate, ştiam că soţia mea nu e acasă.

Am cunoscut‑o pe
Claire la o săptămînă după ce m‑am mutat la Washington, D. C. Tocmai absolvisem
universitatea Yale şi obţinusem o slujbă grozavă, într‑o firmă bogată, şi mă
aştepta un viitor strălucit, la fel ca şi pe ceilalţi cincizeci de neiniţiaţi
din anul meu. Ea îşi încheia studiile de ştiinţe politice la Universitatea
Americană. Bunicul ei fusese, pe vremuri, guvernator în Rhode
Island, iar familia ei avea, de secole, relaţii în lumea bună.

Asemenea majorităţii
firmelor mari, Drake & Sweeney îi priveşte pe proaspeţii absolvenţi ca pe
un cui în coastă. Lucram cincisprezece ore pe zi, şase zile pe săptămînă, iar
duminica era ziua de întîlnire săptămănală cu Claire. Duminica seara eram la
birou. Ne gîndeam că, dacă ne căsătorim, puteam petrece mai mult timp împreună.
Măcar puteam împărţi acelaşi pat, dar totul se cam reducea numai la somn.

Nunta a fost
grandioasă, luna de miere scurtă şi, după ce entuziasmul a trecut, m‑am întors
la birou, pentru cîte nouăzeci de ore pe săptămînă. În cea de‑a treia lună a
uniunii noastre, au trecut nici mai mult, nici mai puţin decît optsprezece zile
fără sex. Ea le număra.

A fost înţelegătoare în primele luni, dar apoi s‑a cam plictisit să fie
neglijată. O înţelegeam, dar tinerii asociaţi nu se plîng, în birourile sacre
de la Drake & Sweeney.