e-books

― N-ai putea trăi permanent astfel.

― Ştiu. Şi totuşi sunt recunoscător
fiecărui ceas care nu-mi aminteşte asta.

― Acolo, la marginea pădurii de pini,
e numai jumătate din tine. Cea mai egoistă, care nu vrea să ştie nimic despre
ceilalţi, în numele ideii că fericirea e o problemă strict personală. Există
însă cealaltă jumătate a ta, Galilei, cea care ― dacă e adevărată legenda ― a
murmurat eppur si muove, obligându-se, astfel, să respec­te evidenţele.
N-ai dreptul să nu ştii că există victime, oricât de bucuros ai fi că tu ai
scăpat.

― Cei cu adevărat curajoşi nu ţin să
vorbească despre curaj.

― Cât ar putea dura o linişte care
s-ar bizui numai pe refuzul de a lua cunoştinţă? O clipă, un ceas, o noapte.
Nu, Galilei, trebu­ie să ne dorim o linişte care să stea cu ochii deschişi.

― Nu cred că se poate.

― De ce?

― Aşa simt. Mi-ar fi greu să-ţi explic
de ce. Înainte mi-ar fi fost mai simplu să-ţi dau dreptate, probabil.

― Acum îţi zgândări singur rănile.

― Poate. Cei ca mine nu se plictisesc
niciodată să privească în urmă şi să recapituleze.

― Uneori, parcă ai vrea să semeni cu
Ana.

― Într-o noapte, mi-a mărturisit că şi
ea are nevoie să uite."Ce anume să uiţi?" am întrebat-o. Întâi a
tăcut. Şi n-am mai insistat. Apoi a vorbit, dar vorbea foarte departe de mine
şi abia o mai auzeam: "Fiecare are ceva de uitat…" Vocea ei suna ca
un tremur abia perceptibil, pe care-l confundam cu foşne­tul chiparoşilor:
"De ce ţi-aş povesti ceva ce, oricum, n-ai să crezi?" Glasul i s-a
stins şi, într-adevăr, nu mai auzeam decât chiparoşii fremătînd în vânt.