e-books

La adică, ce face fiecare om? Se ispăşeşte
pe sine însuşi.

N-aş putea iubi decît un înţelept
nefericit în dragoste…

Ceea ce face oraşele mari atît de triste
este că fiecare om vrea să fie fericit, iar şansele scad pe măsura ce dorinţa
creşte. Căutarea fericirii indică distanţa de rai, gradul căderii umane. Şi
atunci, să ne mirăm de ce Parisul e punctul cel mai îndepărtat de Paradis?

Poţi înghiţi biblioteci întregi, nu vei găsi
mai mult de trei-patru autori care merită a fi citiţi şi recitiţi. Proeminenţele
acestui gen sînt nişte analfabeţi geniali, care trebuie admiraţi şi la nevoie
învăţaţi, dar care, în fond, nu ne spun nimic. Aş vrea să pot interveni în
istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui măcelar împodobit de cel mai
rafinat diogenism. Căci pînă cînd vom mai lăsa în picioare pe atîţia creatori
care n-au ştiut nimic, copii obraznici şi inspiraţi, lipsiţi de maturitatea
fericirii şi a nefericirii? Un geniu care n-a ajuns la rădăcinile vieţii,
oricîte posibilităţi de expresie ar avea, nu trebuie gustat decît în clipe de
indiferenţă. Este mai mult decît înfiorător să te gîndeşti ce puţini oameni au ştiut
ceva cu adevărat, ce puţine existenţe complete au apărut pînă acum. Şi ce-i o
existenţă completă, şi ce-nseamnă a şti? – A păstra o sete de viaţă în
amurguri…

Anumite fiinţe simt pornirea spre crimă
numai pentru a gusta o viaţă intensificată, aşa încît negaţia bolnăvicioasă a
vieţii este în acelaşi timp omagiul ei.

Oare ar fi existat criminali dacă sîngele
n-ar fi cald? Impulsul destructiv caută leacul unei răceli interne şi mă
îndoiesc că, fără o reprezentare implicită a unei călduri moleşitoare şi roşii,
vreun pumnal s-ar fi înfipt cîndva în vreun trup. Sîngele emană aburi
adormitori, în care asasinul nădăjduieşte a-şi îmblînzi fiorurile de gheaţă. O
singurătate neîndulcită de înduioşări generează crima, încît orice morală ce
vrea distrugerea răului în adîncime are de privit numai o problemă: ce direcţie
trebuie să dăm singurătăţii, acest cadru ideal al ruinei şi al descompunerii.