e-books

În introducerea
cărţii sale, Guyau se complace în a evita antinomiile tezei sale printr‑o
metaforă: „Cînd urci un munte — spune el — ajungi, la un moment dat,
să fii înconjurat de nori care ascund vîrful: eşti pierdut în întuneric. La fel
e pe înălţimile gîndirii: o parte a moralei poate rămîne pentru totdeauna
ascunsă în nori, dar trebuie ca ea să aibă cel puţin o temelie solidă, să
cunoaştem cu precizie punctul dincolo de care omul se va resemna să intre în
nori.“ Metafora lui Guyau e foarte expresivă; dar — rămînînd în termenii
ei — vom adăuga că morala e o disciplină a cărei „temelie solidă“ e
dincolo de plafonul norilor. Sub nori e numai tărîmul aplicabilităţii ei. şi,
în orice caz, cînd, aflat în preajma piscului, nu‑l poţi percepe din cauza
norilor, nu rezultă din aceasta că norii există, iar piscul nu.

Adaos

LEGILE
CA FĂPTURI

„Prosopopeea
legilor“ din Criton a sfîrşit prin a fi anulată, în efectul ei, de îndată ce o
stereotipă pedagogie liceală a preluat‑o facil, ca pe o metaforă educativă
oarecare: printr‑un artificiu retoric obosit, legile prind corp şi vorbesc ca
nişte fiinţe aievea. Dar dincolo de acest truc socratic, Platon lasă să se
întrevadă un adevăr mai grav decît cel sesizabil la suprafaţă: legile din
Criton nu sînt atît personificări ale binelui public, cît persoane, făpturi
autonome, vii, a căror autoritate vine din tocmai faptul că ele nu au doar
„literă“ moartă, de „cod juridic“, ci, deopotrivă, suflet şi spirit, asemenea
unor vietăţi întregi, de sine stătătoare. Dacă eticul e un mod de a dialoga cu
legea morală, atunci e obligatoriu ca legea morală să poată intra în dialog, să
fie, adică, un organism viu. Legea morală poate da socoteală de individual
numai în măsura în care poartă cu sine — alături de prestanţa ei
generică — structura însăşi a individualului.