e-books

— Biata mamă,
spuse el, aş fi putut fi mai îndatoritor faţă
de ea. Dar oricît de bună ar fi fost,
lucrurile ar fi rămas în esenţă
la fel — anume că mă
iubea posesiv, şi eu nu doream să
fiu stăpînit; că
era singură şi
pierduse totul, iar eu îi aveam pe noii mei prieteni; că
era o stoică mîndră
trăind
cu iluzia că era creştină,
iar eu mă prăbuşisem
într-un păgînism total si ori de cîte ori o puteam
uita — ceea ce se întîmpla zilnic, cu excepţia
duminicilor cînd îi scriam

epistola săptămînală
— eram în culmea fericirii. Da, în culmea fericirii! Viaţa
era pentru mine în acele zile o eglogă
pătrunsă
de lirism. Totul era poezie.

Era poezie pură
în a-l duce pe Henry la laborator cu Maxwell-ul meu de mîna a doua, în a tunde
gazonul, în a căra acasă
prin ploaie cumpărăturile
făcute
de Katy la băcănie.
Tot poezie era cînd îl duceam pe Timmy la gară
să
vadă
locomotivele, sau cînd o luam pe Ttuth la plimbare, primăvara,
în căutare
de omizi. Manifesta un interes profesional pentru omizi, explică
el cînd mi-am exprimat uimirea. Parte din sindromul „tăcere-durere".
Omizile reprezentau în viaţa adevărată
apropierea maximă de Edgar Allan Poe .

— De Edgar Allan Poe?

  — „Căci
jocul este tragedia «Om», iar eroul  ei, viermele
biruitor”1, începu el să declame. In mai şi
iunie natura mişuna de Viermi Biruitori.

  —
Astăzi,
am reflectat, n-ar mai fi Poe. Cu siguranţă
l-ar citi pe Spillane sau unul din comics-urile încărcate
de sadism. încuviinţă din cap.

  —      Orice, cît de  prost,  cu condiţia
să
conţinăşi
moarte.  Moartea,  repetă  el,  de
preferinţă violentă, de preferinţă  sub forma îndrăznelii şi corupţiei, e

una din poftele copilăriei.
Aproape tot atît de mare ca şi pofta de păpuşi

sau bomboane sau jocul cu organele
genitale. Copiii au nevoie de moarte pentru a obţine
un fel nou de fior, dezgustător de delicios.
Ba nu, nu-i aşa. Ei au nevoie de ea, aşa
cum au nevoie de celelalte lucruri, pentru a da o formă
specifică fiorilor pe care îi au deja. Iţi
aduci aminte cît de acute îţi erau senzaţiile,
cît de intens simţeai totul, cînd erai copil. Extazul pentru
zmeură şi
frişca,
oroarea de peşte, iadul provocat de uleiul de ricin. Dar
tortura de a te ridica în picioare şi a recita în faţa
întregii clase! Bucuria indescriptibilă
în a şedea
lîngă
vizitiu, avînd în nări miros de cal şi
de ham asudat, pe drumul alburiu ce se întinde spre infinit, pe cînd culturile
de cereale şi legume se întorc odată
cu mersul şaretei, deschizîndu-se şi
închizîndu-se asemenea unor evantaie enorme.