Geniul si zeita ( 11 ) – Aldous Huxley

24 septembrie 2008

— Biata mamă,
spuse el, a
ş fi putut fi mai îndatoritor faţă
de ea. Dar oricît de bun
ă ar fi fost,
lucrurile ar fi r
ămas în esenţă
la fel — anume c
ă mă
iubea posesiv,
şi eu nu doream să
fiu st
ăpînit; că
era singur
ă şi
pierduse totul, iar eu îi aveam pe noii mei prieteni; c
ă
era o stoic
ă mîndră
tr
ăind
cu iluzia c
ă era creştină,
iar eu m
ă prăbuşisem
într-un p
ăgînism total si ori de cîte ori o puteam
uita — ceea ce se întîmpla zilnic, cu excep
ţia
duminicilor cînd îi scriam

epistola săptămînală
— eram în culmea fericirii. Da, în culmea fericirii! Via
ţa
era pentru mine în acele zile o eglog
ă
p
ătrunsă
de lirism. Totul era poezie.

Era poezie pură
în a-l duce pe Henry la laborator cu Maxwell-ul meu de mîna a doua, în a tunde
gazonul, în a c
ăra acasă
prin ploaie cump
ărăturile
f
ăcute
de Katy la b
ăcănie.
Tot poezie era cînd îl duceam pe Timmy la gar
ă
s
ă
vad
ă
locomotivele, sau cînd o luam pe Ttuth la plimbare, prim
ăvara,
în c
ăutare
de omizi. Manifesta un interes profesional pentru omizi, explic
ă
el cînd mi-am exprimat uimirea. Parte din sindromul „t
ăcere-durere".
Omizile reprezentau în via
ţa adevărată
apropierea maxim
ă de Edgar Allan Poe .

— De Edgar Allan Poe?

  — „Căci
jocul este tragedia «Om», iar eroul  ei, viermele
biruitor”1, începu el s
ă declame. In mai şi
iunie natura mi
şuna de Viermi Biruitori.

  —
Ast
ăzi,
am reflectat, n-ar mai fi Poe. Cu siguran
ţă
l-ar citi pe Spillane sau unul din comics-urile înc
ărcate
de sadism. încuviin
ţă din cap.

  —      Orice, cît de  prost,  cu condiţia
s
ă
con
ţinăşi
moarte.  Moartea,  repet
ă  el,  de
preferin
ţă violentă, de preferinţă  sub forma îndrăznelii şi corupţiei, e

una din poftele copilăriei.
Aproape tot atît de mare ca
şi pofta de păpuşi

sau bomboane sau jocul cu organele
genitale. Copiii au nevoie de moarte pentru a ob
ţine
un fel nou de fior, dezgust
ător de delicios.
Ba nu, nu-i a
şa. Ei au nevoie de ea, aşa
cum au nevoie de celelalte lucruri, pentru a da o form
ă
specific
ă fiorilor pe care îi au deja. Iţi
aduci aminte cît de acute î
ţi erau senzaţiile,
cît de intens sim
ţeai totul, cînd erai copil. Extazul pentru
zmeur
ă şi
fri
şca,
oroarea de pe
şte, iadul provocat de uleiul de ricin. Dar
tortura de a te ridica în picioare
şi a recita în faţa
întregii clase! Bucuria indescriptibil
ă
în a
şedea
lîng
ă
vizitiu, avînd în n
ări miros de cal şi
de ham asudat, pe drumul alburiu ce se întinde spre infinit, pe cînd culturile
de cereale
şi legume se întorc odată
cu mersul
şaretei, deschizîndu-se şi
închizîndu-se asemenea unor evantaie enorme.


 

Tags:



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro