e-books

În introducerea
cărţii sale, Guyau se complace în a evita antinomiile tezei sale printr‑o
metaforă: „Cînd urci un munte — spune el — ajungi, la un moment dat,
să fii înconjurat de nori care ascund vîrful: eşti pierdut în întuneric. La fel
e pe înălţimile gîndirii: o parte a moralei poate rămîne pentru totdeauna
ascunsă în nori, dar trebuie ca ea să aibă cel puţin o temelie solidă, să
cunoaştem cu precizie punctul dincolo de care omul se va resemna să intre în
nori.“ Metafora lui Guyau e foarte expresivă; dar — rămînînd în termenii
ei — vom adăuga că morala e o disciplină a cărei „temelie solidă“ e
dincolo de plafonul norilor. Sub nori e numai tărîmul aplicabilităţii ei. şi,
în orice caz, cînd, aflat în preajma piscului, nu‑l poţi percepe din cauza
norilor, nu rezultă din aceasta că norii există, iar piscul nu.

Adaos

LEGILE
CA FĂPTURI

„Prosopopeea
legilor“ din Criton a sfîrşit prin a fi anulată, în efectul ei, de îndată ce o
stereotipă pedagogie liceală a preluat‑o facil, ca pe o metaforă educativă
oarecare: printr‑un artificiu retoric obosit, legile prind corp şi vorbesc ca
nişte fiinţe aievea. Dar dincolo de acest truc socratic, Platon lasă să se
întrevadă un adevăr mai grav decît cel sesizabil la suprafaţă: legile din
Criton nu sînt atît personificări ale binelui public, cît persoane, făpturi
autonome, vii, a căror autoritate vine din tocmai faptul că ele nu au doar
„literă“ moartă, de „cod juridic“, ci, deopotrivă, suflet şi spirit, asemenea
unor vietăţi întregi, de sine stătătoare. Dacă eticul e un mod de a dialoga cu
legea morală, atunci e obligatoriu ca legea morală să poată intra în dialog, să
fie, adică, un organism viu. Legea morală poate da socoteală de individual
numai în măsura în care poartă cu sine — alături de prestanţa ei
generică — structura însăşi a individualului.

Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a
obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar
fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o
consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire.
Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de
care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare
intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat,
pentru că orice posesie este o dependenţă.
Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii
de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de
atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau
seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă
poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine
implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi
timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai
firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o
precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele
stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o
intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi
este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de
fragilitatea libertăţii sale.
Admir inestimabilele obiecte frumoase, în muzee, fără cea mai mică dorinţă de a
le stăpâni, de a le avea, de a fi ale mele, fără nici o tentativă de a stabili
între ele şi mine o altă legătură decât cea a privirii scurte şi admirative în
treacăt.
Mă mulţumesc cu ulcele de pământ care se sparg uşor şi fără regrete, port
podoabe pe care le rătăcesc şi le uit, trec printre lucruri, care nu au asupra
mea nici un drept şi nici o legătură, cu singura grijă de a nu avea de pierdut
decât lanţurile, cu singura obsesie că se pierd cu atât mai greu cu cât sunt
mai scumpe. Şi arunc la gunoi făraşul cu cioburile care au prilejuit aceste
gânduri, cu sentimentul încurajator că am mai sfărâmat o verigă…

Eu te slăvesc
totuna cu bolta înnoptării,
O, doamnă a tăcerii, o, vas al întristării,
Şi te iubesc, frumoaso, mai mult când îmi dispari,
Şi când, ca o podoabă a nopţilor, îmi pari
Că-ndepărtezi ironic adâncile zenituri
De braţele-mi întinse spre-albastre nesfârşituri.

Vreau să m-agăţ de tine, spre cer navală dând,
Cum viermii de-un cadavru se-agaţă mişunând,
Că-mi eşti prea scumpă, crudă jivină nemiloasă,
Chiar şi-n răceala-n care îmi pari şi mai frumoasă!

Nu dormise niciodată
alături de vreo femeie pandorană. La Baza Lunară, chiar înainte de plecarea în
Proiectul Conştiinţa, avusese o scurtă aventură cu Alyssa. Încercarea de
a relua această legătură aici, pe Pandora, eşuase. În loc să se culce cu
Directorul, Alyssa preferase expediţiile care aveau drept scop cercetarea al­gelor.
Şi suferise consecinţele; dar se părea că nici el nu fusese scutit de
suferinţe.

Bineînţeles, făcuse
adesea dragoste cu pandorancele, mai ales la început Se tăvălise cu ele pe
covoare, pe canapele… dar la sfârşit, de fiecare dată, le trimitea în
apartamentul destinat oaspeţilor. Iar el încerca să profite de scurta perioadă
de somn profund care preceda coşmarurile.

Puterea: iată
marele afrodisiac!

Era un adevăr. Îşi
spuse că poate ar fi trebuit să profite mai mult de avantajele poziţiei sale.
Dar, de când pusese mâna pe frâiele puterii, aventurile amoroase parcă nu mai
aveau aceeaşi savoare. Planeta asta, chiar dacă era mică şi mizerabilă, îi
apar­ţinea.

Şi va fi a
mea până în momentul în care o voi părăsi.

― Şase luni, murmură el. După douăzeci şi cinci
de ani, au mai rămas doar şase luni.

Închişi ermetic în celulele de hibernare, aproape
trei mii de oameni orbitaseră timp de peste o jumătate de mileniu în jurul
Pandorei. Din echipajul iniţial nu supravieţuiseră decât Flattery şi Micuţul
Macintosh. Desigur, mai erau şi cele trei Nuclee Mentale Organice ― creiere
conectate la un sistem foarte com­plex ― dar acestea nu mai puteau fi
considerate oameni. Unul dintre ele aparţinuse Alyssei Marsh, singura care se
pregătise şi pentru funcţia de NMO. Celelalte fuseseră prelevate de la
doi copii selectaţi de Flattery pentru inteligenţa lor deosebită şi pen­tru
stabilitatea emoţională de care dăduseră dovadă.

Mai mică
decât Pământul, dar mai mare decât Luna, gândise el după ce se
trezise din hibernare. Pandora este o planetă mică şi acceptabilă.

Însă foarte curând se dovedise prea puţin
acceptabilă.

Pandoranii, urmaşi ai
echipajului îmbarcat pe Nava Nean­tului Pământeanul şi ai experimentelor
bioinginereşti, păstraseră caracteristicile umane esenţiale. Cu toate acestea,
lui i se păru­seră respingători; îşi spusese că, dacă Pământeanul reuşise
să descopere Pandora, atunci o altă Navă a Neantului ar putea da peste ceva mai
bun. Şi chiar în cazul unui eşec, considera că viaţa de Navigator era mult mai
confortabilă.

N-au decât să
crape în groapa asta infectă! După cum miroase aici, s-ar părea că deja au
început să putrezească.

În nopţile senine,
privea cu mare satisfacţie carcasa aproape completă a Navei Neantului ― Nava lui
― strălucind pe orbită. Fixase o superbă bijuterie pe voalul cerului şi era
foarte mândru de acest lucru.

Unii dintre
pandoranii ăştia de-abia de pot fi consideraţi creaturi vii, darămite fiinţe
umane! Algele le-au contaminat până şi zestrea genetică.

Erau câteva pasaje despre lei, cu
fotografii, pentru a fi de folos şi vizitatorilor extratereştri. Informaţiile
erau liniştitoare. Regele animalelor se schimbase considerabil în timpul celor
o mie de ani în care fusese hrănit ştiinţific: se spusese că în ultimul secol
nu mâncase decât douăsprezece persoane: în zece cazuri, cercetările care au
urmat au dovedit că animalul nu fusese vinovat, celelalte două nu existaseră de
fapt.

Cartea însă nu spunea nimic despre leii
cu care te întâlneşti fără să vrei şi despre cel mai indicat mod de-a te
descotorosi de ei. Şi nici nu pomenea faptul că, în mod normal, erau prietenoşi
ca acest exemplar.

Băiatul nu avea un spirit de observaţie
prea dezvoltat, aşa că i-a trebuit ceva timp până să zărească banda subţire de
metal din jurul labei anterioare drepte a animalului. Pe ea erau vizibile o
serie de cifre şi de litere, urmate de ştampila oficială a Rezervaţiei.

Nu era un animal sălbatic: poate că îşi
petrecuse întreaga tinereţe printre oameni, fiind probabil unul dintre acei
faimoşi super-lei pe care biologii îi crescuseră şi cărora, la un moment dat,
le dăduseră drumul pentru a îmbunătăţi rasa. Având în vedere articolele
ştiinţifice pe care le văzuse Peyton, unii dintre ei erau aproape la fel de
inteligenţi ca şi câinii.

Descoperi repede că leul de lângă el
înţelegea multe cuvinte simple, în special cele referitoare la hrană. Chiar şi
pentru epoca aceasta, era un animal splendid, mai înalt cu mai bine de treizeci
de centimetri decât firavii săi strămoşi din urmă cu zece secole.

Când Peyton îşi reluă călătoria, leul
porni repejor după el. Se îndoia că prietenia lui merita mai mult de un
kilogram de carne sintetică, dar, la urma urmei, era plăcut să ai cu cine
vorbi, mai ales atunci când celălalt nu poate să te contrazică. După ce cugetă
adânc o bună bucată de timp, hotărî că cel mai potrivit nume pentru noua sa
cunoştinţă era Leo.

Străbătuse deja vreo câteva sute de
metri, când deodată, înaintea lui, străluci o lumină care-i luă vederea. Îşi
dădu imediat seama despre ce era vorba, dar, uluit, se opri clipind des. Leo ―
noul lui prieten ― o rupsese la fugă şi deja nu se mai vedea. Nu mi-ar fi de
prea mult ajutor în caz de pericol, gândi Peyton. Mai târziu însă, avea să-şi
schimbe complet părerea.

Când îşi recăpătă vederea, privirea îi
căzu pe un anunţ multicolor, scris cu litere strălucitoare. Atârna în aer şi
spunea:

ATENŢIE! VĂ APROPIAŢI DE TERITORIUL
INTERZIS! ÎNTOARCEŢI-VĂ ÎNAPOI!

Din Ordinul Consiliului Mondial în
exerciţiu!

- Ei dacă nu vrei să vorbeşti,
flăcăule, atunci voi căuta să-ţi împrospătez memoria.

La aceste
cuvinte, detectivul scoase un baston de cauciuc cu care-l lovi de mai multe ori
cu putere în spate pe îndărătnicului individ. Acesta se strânse de durere şi-şi
muşcă buzele, ca să nu lase să-l scape vreun sunet. Dar Holmes îşi prelungi
încercarea de împrospătare a memo­riei cu atâta putere şi energie, până ce
stratul de gheaţă de pe inima iscusitului criminal începu să se topească. EI
căzu în genunchi şi-şi ceru iertare plângând:

- Vezi aşa, old friend,
zise Holmes zâmbind;
ţi-e de ajuns sau mai ai nevoie să te mai ajut puţin?

- Voi spune tot ce vreţi să ştiţi, se
jelui omul cu o jumătate de ureche, opreşte-te numai, că-mi rupi toate oasele.
Ce vreţi să ştiţi mai întâi?

- Ei aşa
îmi placi, zise râzând detectivul, şi scoase din buzunar o sticluţă cu coniac;
dacă vei fi de treabă, vei vedea că nici eu nu sunt aşa de rău. lată, ia
sticluţa asta şi mai
alină-ţi durerile cu o înghiţitură zdravănă. Nădăjduiesc că o să te
înzdrăveneşti bine.

Cel
arestat luă sticla cu lăcomie şi ar fi sorbit-o pe toată dintr-o dată, dacă
Holmes nu l-ar fi împiedicat.

- Opreşte-te, băiatule! zise el, smulgându-i sticla din mâini n-am vorbit să te îmbeţi şi să
îndrugi verzi şi uscate, aşa ca să nu te poată pricepe nimeni. Iţi făgăduiesc
insă că-ti voi da tot ce mai este în sticlă, dacă vei fi ascultător. Şi vezi ca
altădată să nu mai fiu nevoit să bat tactul pe spinarea ta. Ascute-ti deci
urechile şi-ascultă bine: aici e sticla şi colo bastonul de cauciuc. Ai de ales
intre amândouă… Va să zică, cine era individul cu ochii negri, şireţi?

- N-ai
decât să mă baţi până mă vei omori, răspunse cel întrebat, că nu-ţi pot
răspunde la această întrebare.

- Totuşi e
bun prieten cu tine, răspunse Holmes ameninţător, şi-şi apropie iar bastonul de
cel prins. Duminică dimineaţă când aţi fost aici să aruncaţi cadavrul, ai
vorbit foarte prieteneşte cu el şi după ce aţi aruncat pachetul in apă, aţi
luat-o amândoi la picior. Trebuie neapărat să vă cunoaşteţi de mai mută vreme.
Vorbeşte deci ticălosule! N-ai să mă prosteşti pe mine, căci sunt şi eu tot
atât de priceput ca tine. Ar fi mai bine pentru tine să-mi spui totul mie,
decât să te mai duc pe la judecătorul de instrucţie. Acum soarta îţi mai este
în mână; pe când, dacă vei ajunge la politie, va fi vai de capul tău.

- Ei,
dacă-i aşa mă voi spovedi pe negriciosul acela îl cunosc din ziua de 24. L-am
întâlnit pentru prima oară într-o cârciumă de lângă gara Camden, unde vin tot
beţivi unul şi unul. El era împreună cu un băiat drăguţ, de vreo cincisprezece
ani, pe care-l îmbătase tun, de adormise ca un mort. Când m-am aşezat la masă,
lângă el, şi l-am întrebat cine era băiatul, acesta mi-a răspuns că este
nepotul său, cu care vroia să plece peste câteva ore la Willington, in New
Jersey, spre a-l duce ta părinţii săi.

- Pe la ce
oră era asta?

- Ei, să
fi fost cam între unsprezece şi douăsprezece.

— Biata mamă,
spuse el, aş fi putut fi mai îndatoritor faţă
de ea. Dar oricît de bună ar fi fost,
lucrurile ar fi rămas în esenţă
la fel — anume că mă
iubea posesiv, şi eu nu doream să
fiu stăpînit; că
era singură şi
pierduse totul, iar eu îi aveam pe noii mei prieteni; că
era o stoică mîndră
trăind
cu iluzia că era creştină,
iar eu mă prăbuşisem
într-un păgînism total si ori de cîte ori o puteam
uita — ceea ce se întîmpla zilnic, cu excepţia
duminicilor cînd îi scriam

epistola săptămînală
— eram în culmea fericirii. Da, în culmea fericirii! Viaţa
era pentru mine în acele zile o eglogă
pătrunsă
de lirism. Totul era poezie.

Era poezie pură
în a-l duce pe Henry la laborator cu Maxwell-ul meu de mîna a doua, în a tunde
gazonul, în a căra acasă
prin ploaie cumpărăturile
făcute
de Katy la băcănie.
Tot poezie era cînd îl duceam pe Timmy la gară
să
vadă
locomotivele, sau cînd o luam pe Ttuth la plimbare, primăvara,
în căutare
de omizi. Manifesta un interes profesional pentru omizi, explică
el cînd mi-am exprimat uimirea. Parte din sindromul „tăcere-durere".
Omizile reprezentau în viaţa adevărată
apropierea maximă de Edgar Allan Poe.

— De Edgar Allan Poe?

  — „Căci
jocul este tragedia «Om», iar eroul  ei, viermele
biruitor”1, începu el să declame. In mai şi
iunie natura mişuna de Viermi Biruitori.

  —
Astăzi,
am reflectat, n-ar mai fi Poe. Cu siguranţă
l-ar citi pe Spillane sau unul din comics-urile încărcate
de sadism. încuviinţă din cap.

  —      Orice, cît de  prost,  cu condiţia
să
conţinăşi
moarte.  Moartea,  repetă  el,  de
preferinţă violentă, de preferinţă  sub forma îndrăznelii şi corupţiei, e

una din poftele copilăriei.
Aproape tot atît de mare ca şi pofta de păpuşi

sau bomboane sau jocul cu organele
genitale. Copiii au nevoie de moarte pentru a obţine
un fel nou de fior, dezgustător de delicios.
Ba nu, nu-i aşa. Ei au nevoie de ea, aşa
cum au nevoie de celelalte lucruri, pentru a da o formă
specifică fiorilor pe care îi au deja. Iţi
aduci aminte cît de acute îţi erau senzaţiile,
cît de intens simţeai totul, cînd erai copil. Extazul pentru
zmeură şi
frişca,
oroarea de peşte, iadul provocat de uleiul de ricin. Dar
tortura de a te ridica în picioare şi a recita în faţa
întregii clase! Bucuria indescriptibilă
în a şedea
lîngă
vizitiu, avînd în nări miros de cal şi
de ham asudat, pe drumul alburiu ce se întinde spre infinit, pe cînd culturile
de cereale şi legume se întorc odată
cu mersul şaretei, deschizîndu-se şi
închizîndu-se asemenea unor evantaie enorme.

În
ciuda acestui conservatorism apăreau ipoteze ca aceea a lui Civita-Vitta, cea
mai bine elaborată dintre ele, potrivit căreia oceanul era rezultatul unei
dezvoltate dialectice: din forma lui primară, de pre-ocean, soluţie de
substanţe chimice ce reacţionau lent, a reuşit, sub presiunea condiţiilor
(adică a orbitei cei ameninţa existenţa), fără mijlocirea nici uneia dintre
treptele dezvoltării terestre ― aşadar evitând apariţia organismelor mono şi
pluricelulare, evoluţia vegetală şi animală, naşterea sistemului nervos, a
creierului ―, să ajungă direct la stadiul de "ocean homeostatic". Cu
alte cuvinte, el nu s-a adaptat mediului vreme de sute de milioane de ani, aşa
cum au făcut organismele pământene, pentru ca după un uriaş interval de timp să
dea naştere speciei raţionale, ci, aproape în mod spontan, a devenit stăpânul
ambianţei lui. Concepţia era cât se poate de originală, numai că şi acum
rămânea o enigmă modul în care acest sirop gelatinos reuşea să stabilizeze
orbita unui corp ceresc. Trecuse aproape un secol de când erau cunoscute
aparatele care creau câmpuri artificiale de forţă şi gravifice ― gravitoarele;
totuşi nimeni nu-şi putea nici măcar imagina cum obţinea această masă vâscoasă
şi amorfă reacţiile nucleare şi uriaşele temperaturi, caracteristice
activităţii gravitoarelor. In presa de atunci, care excita curiozitatea
cititorilor cu diverse ipoteze privind "taina lui Solaris",
provocând, prin evidenta lor absurditate, indignarea savanţilor, n-au lipsit
nici afirmaţii de felul aceleia că oceanul planetar este… o îndepărtată rudă
a ţiparilor electrici tereştri.

Când problema a
reuşit să fie cel puţin într-o anumită măsură rezolvată, s-a dovedit că
explicaţia ei ridică o alta, poate şi mai dificilă; cu enigmele lui Solaris aşa
se întâmplă adesea. Cercetările au arătat că oceanul nu acţionează deloc pe
principiul gravitoarelor noastre (lucru de altfel imposibil), dar că el poate
modela direct metrica spaţiu-timp, ceea ce duce, între altele, la abateri în
măsurarea timpului pe unul şi acelaşi meridian al lui Solaris. Prin urmare,
oceanul nu numai că într-un anumit sens cunoştea, ci putea chiar (fapt
nevalabil pentru noi) să aplice consecinţele teoriei lui Einstein-Boevi.

Odată lansate,
aceste afirmaţii au provocat în lumea ştiinţifică o furtună dintre cele mai
violente ale secolului nostru. Teoriile cele mai sacrosante, unanim recunoscute
ca adevărate, se prăbuşeau în ruină; în literatura ştiinţifică apăreau cele mai
critice articole; alternativa "ocean genial" sau "gelatină
gravitaţională" aprindea toate minţile.

Evenimentele
relatate s-au petrecut cu mulţi ani înaintea naşterii mele. Pe când mergeam la
şcoală, Solaris datorită unor fapte cunoscute mai târziu, era considerat ca
fiind o planetă dotată cu viată, doar că având un singur locuitor…

Am scris adresa pe o
bucată de hârtie şi am împins cartea. Negrul a pus-o la loc, mi-a strâns mâna,
apoi şi-a încrucişat braţele pe birou, revenind în poziţia în care era atunci
când am intrat. Ochii i s-au închis încetişor. Părea adormit.

Pentru el, episodul se
încheiase. În drum spre uşă i-am mai aruncat o privire. Avea ochii închişi,
respira uşor şi regulat, mişcând puţin din buze după fiecare expiraţie. Chelia
strălucea.

Am ieşit din Hotel
Sans Souci şi-am traversat, îndreptându-mă către maşină. Totul părea atât de
simplu. Prea simplu.

Capitolul 5

La 1644 West 54-th
Place se găsea o casă maronie, veştejită, ce avea în faţă un gazon maroniu, veştejit.
Iarba dispăruse pe o porţiune mare în jurul unui palmier nemilos. Pe prispă se
afla un balansoar singuratic, iar adierea de după amiază făcea ca ramurile de
poinsettia[1] să
lovească ritmic în pereţii de stuc, plini de crăpături. Un rând de haine
gălbuie, doar pe jumătate spălate, dansau pe o sârmă ruginită din curtea
vecină.

Am mai condus vreo
cincizeci de metri, mi-am parcat maşina pe trotuarul de vis-a-vis şi m-am
întors pe jos.

Casa avea o uşă dublă,
cea exterioară fiind de fapt, o plasă contra ţânţarilor. Soneria nu funcţiona,
aşa că am bătut în cadrul de lemn al primei uşi. S-a auzit târşiitul unor paşi
înceţi, uşa interioară s-a deschis şi am văzut în camera prost luminată o
femeie firavă care şi-a suflat nasul când a deschis uşa. Avea o faţă cenuşie şi
buhăită, păr lăţos, care nu era nici şaten, nici blond, era prea potolit pentru
a fi roşu şi prea
murdar pentru a fi gri.

Corpul era înfăşurat
într-un halat de baie diform, care nu mai avea de multă vreme culoare sau
croială. Nu era decât ceva care o acoperea. I se vedeau foarte clar degetele de la picioare prin
papucii bărbăteşti, de piele maron, tocită.

― Doamna Florian?
Doamna Jessie Florian?

― Îhî, s-a auzit un
sunet părăsind gâtul, ca un bolnav care se dă jos din pat.

― Sunteţi doamna
Florian, cea al cărei soţ a fost mai demult patronul unul local de pe Central
Avenue? Mike Florian?

Folosind degetul mare,
şi-a aşezat o şuviţă de păr peste una din urechile ei mari. Apoi a zis cu o
voce grea, înfundată:

― Ce? Cum? Mike s-a
dus de cinci ani. Cine ziceai că eşti?

Paravanul contra ţânţarilor era încă închis cu
un cârlig.

― Sunt detectiv, am
spus. Aş dori câteva informaţii.

S-a uitat fix ia mine
timp de un minut, minut lung şi deprimant. Pe urmă, cu efort, a scos cârligul
şi s-a întors cu spatele la uşă.