e-books

Când Pendel dădea
frâu liber identităţii sale profesionale, spusele lui erau însufleţite de
ardoarea celui ce revenea la viaţa normală după un lung exil. Construia fraze
alungite, cu o coda la sfârşit, ca un pasaj dintr‑un concert clasic,
când publicul aşteaptă în zadar ca să se termine.

— Îmi
pare rău, răspunse Osnard, după o scurtă pauză, coborându‑şi respectuos glasul.
Din ce cauză a murit?

Ciudat câtă lume pune
întrebarea asta, îşi spuse Pendel. Dar e de‑nţe­les, dacă ne gândim că, mai
devreme sau mai târziu, pe toţi ne aşteaptă acelaşi lucru.

— Ziceau
că a fost vorba de un atac de cord, domnule Osnard, răspunse pe tonul acela
sigur folosit de cei sănătoşi. Dar eu, sincer să fiu, aş spune că de inimă rea,
din cauza închiderii tragice a prăvăliei noastre de pe Savile Row, ca urmare a
impozitelor prohibitive. Pot să‑mi permit să vă întreb dacă sunteţi rezident în
Panama , domnule Osnard, sau doar în trecere?

— Am
sosit de câteva zile şi cred că o să rămân ceva timp.

— În
cazul ăsta, bine aţi venit în Panama, domnule. Îmi puteţi da un număr de
telefon unde să vă găsesc dacă se întrerupe con­versaţia, lucru de altfel
frecvent aici?

Ca la toţi englezii,
modul de a vorbi al celor doi arăta din ce mediu social proveneau. Pentru unul
ca Osnard, originea lui Pendel era la fel de evidentă ca şi dorinţa lui
profundă de a scăpa de ea. În ciuda suavităţii, vocea lui nu pierduse coloritul
de pe Leman Street, din cartierul de est al Londrei. Când avea grijă de vocale,
cadenţa şi hiaturile îl trădau. Şi chiar dacă totul era cum se cuvenea, ar fi
putut să aibă ceva mai multă grijă de vocabu­lar. Pentru Pendel, pe de altă
parte, Osnard avea vocea tărăgănata a privilegiaţilor grosolani, care nu onorau
facturile unchiului Benny. Dar, pe măsură ce discutau, Pendel avu impresia că
între ei se instala o complicitate agreabilă, ca între doi exilaţi, când
fiecare îşi lăsa deoparte prejudecăţile în favoarea unei legături comune.

— Stau
la El Panama până când mi‑e gata apartamentul, explică Osnard. Care ar fi trebuit
să fie gata acum o lună.

— Mereu
aceeaşi poveste, domnule Osnard. Constructorii sunt la fel pretutindeni, am
spus‑o şi o repet. La Timbuctoo sau la New York, totuna. Nu există meserie mai
ineficace decât aceea de constructor.

— Pe la
cinci după‑amiază e ceva mai linişte la dumnea­voastră? Nu se calcă lumea în
picioare la ora aia?

— La
noi, ora cinci e cea mai bună, domnule Osnard. Clienţii din pauza de prânz s‑au
întors la lucru şi cei pe care îi numesc "dinainte de cină" n‑au
ieşit încă în lume, să petreacă. Ei bine, v‑am minţit, se corectă el cu un râs
ruşinat. E vineri, aşa că cei "dinainte de cină" se duc direct acasă,
la nevestele lor. La ora cinci voi fi cu totul la dispoziţia dumneavoastră.