e-books

― Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiţi din pricina
mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă… toţi
trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i aşa?

― Nu ştiu, băiete, nu ştiu.

Tare mă enervează cînd cineva îmi răspunde în felul ăsta.

― Sînt sigur. Sînt sigur că aşa se întîmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă
necăjiţi din pricina mea. Apoi i-am pus mîna pe umăr şi l-am întrebat: Bine?

― N-ai vrea să bei o ceaşcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar
fi foarte…

― Aş sta, zău c-aş sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie
să mă reped la sala de gimnastică. Totuşi, vă mulţumesc, domnule profesor. Vă
mulţumesc foarte mult, sir.

Ne-am strîns mîna. Şi alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă
întristau al naibii.

― Am să vă scriu. Şi îngrijiţi-vă să scăpaţi de gripă!

― La revedere, băiete.

Închisesem uşa în urma mea şi o pornisem spre hol cînd l-am auzit
strigîndu-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat:
"Noroc!". Sper însă că nu. Sper totuşi că nu. Eu unul n-aş striga
niciodată cuiva "Noroc!". Sună absurd, dacă stai să te gîndeşti
bine…

Capitolul 3

SÎNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AŢI CUNOSCUT vreodată! E groaznic.
Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă şi în drum mă
întîlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sînt în stare să
spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Cînd i-am spus bătrînului Spencer că
trebuie să mă duc să-mi strîng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună
sfruntată. Nici măcar nu-mi ţineam la sală echipamentul acela nenorocit.

La Pencey, locuiam în aripa Ossenburger a clădirii,
într-unul din dormitoarele noi. Acolo nu stăteau decît cei din ultima şi
penultima clasă. Eu eram în penultima. Colegul meu de cameră era în ultima.
Aripa purta numele unuia, Ossenburger, care învăţase la Pencey. După ce
terminase şcoala, cîştigase o grămadă de bani cu pompele funebre. Deschisese
sucursale în toată ţara, prin intermediul cărora puteai aranja să-ţi îngropi
neamurile pe o nimica toată ― cinci dolari de căciulă. Păcat că n-aţi văzut
niciodată mutra lui Ossenburger. Sînt sigur că bagă morţii pur şi simplu
într-un sac şi îi aruncă în apă. În orice caz, a donat o groază de bani şcolii,
aşa că au botezat aripa noastră cu numele lui. În fiecare an, cu ocazia
primului meci de fotbal, venea la şcoală în " Cadillac "-ul lui
blestemat şi trebuia să ne ridicăm toţi drepţi şi să-l întîmpinâm cu ovaţii.
După aceea, în dimineaţa următoare, la capelă, ne ţinea un discurs care dura
vreo zece ceasuri! Începea cu vreo cincizeci de glume răsuflate, numa’ aşa, ca
să ne arate ce tip bine e! Treabă serioasă, ce mai! Pe urmă, începea să ne
spună cum, de cîte ori se afla la anan­ghie, nu se sfia să cadă în genunchi şi
să se roage lui Dumnezeu.