e-books

— Atenţie,
urlă Belgodère. Hotărăşte‑te!

— Oh, strigă
Violetta, frângându‑şi
mâinile, n‑ai inimă, ţigancă!

— N‑am inimă! îşi spuse înfundat Saïzuma. S‑a dus, inima mea! A rămas acolo, în biserica aceea imensă. Tânăro, fii atentă la episcopul hoţ de inimi!…

— Nebună
nenorocită! suspină copila. Nu vrei să faci nimic pentru mama! Ei bine, ascultă la rândul tău! Eu, fiica, te blestem!
Auzi? Fii blestemată de
mine!…

Saïzuma izbucni în râs. Şi, încetişor, îşi puse la loc pe obraz masca roşie.
Violetta se întoarse spre ţigan
în clipa când acesta abătu
biciul… Ea îi sări în faţă şi
lovitura căzu pe umerii ei…

— Îndurare, Belgodère! Mă supun! Mă
duc să cânt!…

— Ei, aşa
da! exclamă nepăsător ticălosul, care‑i întinse fetei ghitara.

Ea se urni încet, cu o mişcare vădind adânca ei dez­nădejde şi,
cu faţa în lacrimi, murmură:

— Să
cânt!… Lângă trupul mamei mele! O. să rman ă
mamă, iartă‑mi această nelegiuire!… Trebuie să mă
supun!…

Se aplecă
repede, sărută moarta pe frunte şi
se repezi afară. Belgodère, aruncându‑i o
privire de satisfacţie
ticăloasă, scrâşni printre dinţi:

— Du‑te, fiică de
călău! De Guise aşteaptă! Mâine vei fi pângărită! Nimeni altul, ci numai eu voi putea duce ştirea tatălui
tău!…

Apoi coborî treptele şubrede ale scăriţei, urlând:

— Monseniori, a venit cântăreaţa! Loc, ţăranilor! Loc vestitei cântăreţe
Violetta! Şi dumneata, domnule
Picouic! Şi dumneata, domnule
Croasse! Ce bandă de târâie‑brâu!

Doi uriaşi
care completau trupa lui Belgodère înce­pură să împartă poporului de rând ghionţi şi lovituri, astfel că în scurt timp se formă un cerc mare , în mijlocul căruia
biata fată îşi acorda ghitara, pe care se prelingeau lacrimi tăcute.

La doi paşi
de micuţa cântăreaţa stătea un grup de gentilomi, favoriţii
lui de Guise, iar în faţa
lor, ducele, palid, agitat, cu privirea aţintită asupra copilei pe care o făcea să se
cutremure … La stânga lui, prinţul
Farnese, întunecat şi
mut; alături de căruţa
de care se sprijinea, ducele Charles d’Angoulême, mai zguduit, mai agitat chiar
decât Henri de Guise… Iar acolo sus, în palat, pe jumătate ascunsă de perdele, prinţesa Fausta.

Violetta nu vedea nimic; sufletul ei rămăsese
lângă moartă. Ochii îi stăteau aplecaţi asupra ghitarei, iar degetele fine începură să
zboare pe coarde. Un refren de o mare gingăşie răsună în aerul îmbălsămat
de marfa negustorilor de flori. Glasul ei intonă un naiv cântec trist de dragoste… dar. frântă de un suspin, se opri de la prima strofă. Ducele de Guise înainta grăbit.

— Plângi? întrebă el cu glasul schimbat.