e-books

Porneşte tulburat
într-acolo. Intră între sălcii bătrâne abia înmugurite; îşi face drum cu violenţă
prin mladă deasă şi vreji uscate de mure. Gâfâind, vede tulbure balta prin
pânza huceagului. Înegresc pe luciu, aproape, răţuşti neliniştite. L-au simţit,
se înalţă cu chemări subţirele, cu scântei în aripi. Când răzbeşte la malul
pustiu, se găseşte singur şi-şi vede în balta limpede imaginea colţuroasă şi
schimbătoare. Gâfâie ca după o sforţare penibilă, şi bătăile inimii se alină
odată cu apa. În oglinda vânată îi rămâne neclintită icoana severă şi tristă,
ca a strămoşilor care i-au lăsat fiorul din adâncuri. Ca şi dânsul, aşteptau şi
ei în trecut, în timpul fără număr, pe malul altei bălţi. Ca dânşii, şi el,
n-are gânduri. Are numai atenţie şi aşteptare, cu ochii rotunzi. Trece domol
malul bălţii. Caută din ochi alte desişuri de lozii, cu alte scânteieri de oglinzi.
I s-arată deodată într-o cotitură Siretul cu ape mari, curgând în singurătate.
Zboruri de sălbăticiuni se înclină spre el – dar şi ele sunt ale singurătăţii.
Totu-i nou şi curat subt cerul ca toporaşul. Mâlurile
proaspete încă n-au fost călcate de picioarele oamenilor, nici de animalele lor
îmblânzite. Apele samănă cu cerul şi în fundurile lor albesc nouri. Prin văzduh
şi pe unde au trecut numai paseri libere şi străine. N-au lăsat urme. Vulpile,
bursucii şi iepurii zăvoiului le privesc cu ochi neclintiţi şi înţeleg că ele
au adus primăvara. Bălţile nouă ale dezgheţurilor, braţele vechi de Siret,
colţurile de luncă şi dumbrăvile de plopi n-au pentru el nici un nume, căci acum le vede întâia
oară. Şi toate într-adevăr sunt altele, cum n-au mai fost niciodată şi cum nu
vor mai fi în acest colţ de pământ. E o privelişte unică, o clipă trecătoare.
Şi copilandrul îşi începe ucenicia c-un suflet la fel, c-o simţire pe care n-a
mai încercato şi care va rămâne în el ca un cristal al amintirii. Totuşi nu-i singurul om
între zăvoaie, dumbrăvi şi ape. Aude în dreapta, într-o salcie bătrână, bătaia
unei ciocănitori. O păreche de hulubi sălbatici s-au înălţat cu plesnituri de
aripi dintr-un fund de cărare şi, de subt zborul lor spăriat, înaintează
împotrivă-i doi vânători cu armele pe braţe. Au aripi albastre la pălăriile
ţuguiate. Şi, deşi cu mult mai în vârstă decât el, sunt oameni tineri, fără de
mustăţi. Amândoi sunt oacheşi şi cu privirile negre îndrăzneţe.
Ucenicul se simte intimidat
şi mic faţă de nişte vânători vechi, fără îndoială, cu experienţă şi cu multe
victime la răbuş. Cartea isprăvilor lui e albă şi abia azi nădăjduieşte să-I puie
un semn. Înţelege că de la asemenea tovarăşi are totul de învăţat. Începutul
zilei i-a dovedit că sălbăticiunile sunt viclene şi biruinţa asupra lor se
câştigă cu anumite meşteşuguri. Se opreşte ş-aşteaptă. E fericit când vede pe
străini zâmbindui, şi glasul salutului lor are o melodie plăcută. Unul din ei,
cel mai în vârstă, poartă aninată de torbă o raţă; şi cum se opreşte, se
întoarce şi se aşază aşa fel ca să se vadă vânatul.

— Da, răspunse
Interlocutorul Animalelor. Am fost furios. Obişnuit cu standardele sale în
privinţa tactului, Louis s-ar fi aşteptat ca Kzinul să mintă. Atunci ar fi
putut pretinde că-l crede, iar Kzinul s-ar fi dovedit mai politicos pe
viitor… Acum, însă, era prea târziu să mai dea înapoi. Mai ezită o secundă,
înainte de a-i replica:

— Şi care e obiceiul?

— Trebuie să ne luptăm
fără arme, imediat ce rosteşti provocarea. Sau unul dintre noi trebuie să-şi
ceară scuze.

Louis se ridică. Ştia că
era sinucidere curată, dar n-avea ce face: ar fi trebuit să-şi aducă aminte
care erau obiceiurile.

— Dinte contra dinte,
gheară contra unghie, te provoc la luptă, deoarece nu putem împărţi Universul
în pace!

Fără să-şi ridice capul,
Kzinul căruia i se spunea Hroth vorbi:

— Trebuie să-ţi cer scuze
în numele tovarăşului meu, Interlocutorul.

— Poftim? exclamă Louis.

— Aceasta este funcţia
mea, explică Kzinul cu dungi galbene. A te afla mereu în situaţii în care
trebuie să lupţi sau să-ţi ceri scuze este o constantă a firii Kzinti. Ştii ce
se întâmplă când luptăm. Astăzi, numărul nostru este a opta parte din câţi eram
odată, înainte ca Kzinii să-i fi întâlnit pe oameni. Coloniile noastre sunt
acum coloniile voastre, speci­ile care au fost în sclavia noastră sunt acum
libere, deţin tehnologii umane şi au adoptat etica umană. Atunci când trebuie
să ne cerem scuze sau să luptăm, funcţia mea este de a cere scuze.

Louis se aşeză la loc. Se
părea că avea să scape cu viaţă.

— N-aş vrea slujba ta
pentru nimic în lume! spuse el.

Când Pendel dădea
frâu liber identităţii sale profesionale, spusele lui erau însufleţite de
ardoarea celui ce revenea la viaţa normală după un lung exil. Construia fraze
alungite, cu o coda la sfârşit, ca un pasaj dintr‑un concert clasic,
când publicul aşteaptă în zadar ca să se termine.

— Îmi
pare rău, răspunse Osnard, după o scurtă pauză, coborându‑şi respectuos glasul.
Din ce cauză a murit?

Ciudat câtă lume pune
întrebarea asta, îşi spuse Pendel. Dar e de‑nţe­les, dacă ne gândim că, mai
devreme sau mai târziu, pe toţi ne aşteaptă acelaşi lucru.

— Ziceau
că a fost vorba de un atac de cord, domnule Osnard, răspunse pe tonul acela
sigur folosit de cei sănătoşi. Dar eu, sincer să fiu, aş spune că de inimă rea,
din cauza închiderii tragice a prăvăliei noastre de pe Savile Row, ca urmare a
impozitelor prohibitive. Pot să‑mi permit să vă întreb dacă sunteţi rezident în
Panama, domnule Osnard, sau doar în trecere?

— Am
sosit de câteva zile şi cred că o să rămân ceva timp.

— În
cazul ăsta, bine aţi venit în Panama, domnule. Îmi puteţi da un număr de
telefon unde să vă găsesc dacă se întrerupe con­versaţia, lucru de altfel
frecvent aici?

Ca la toţi englezii,
modul de a vorbi al celor doi arăta din ce mediu social proveneau. Pentru unul
ca Osnard, originea lui Pendel era la fel de evidentă ca şi dorinţa lui
profundă de a scăpa de ea. În ciuda suavităţii, vocea lui nu pierduse coloritul
de pe Leman Street, din cartierul de est al Londrei. Când avea grijă de vocale,
cadenţa şi hiaturile îl trădau. Şi chiar dacă totul era cum se cuvenea, ar fi
putut să aibă ceva mai multă grijă de vocabu­lar. Pentru Pendel, pe de altă
parte, Osnard avea vocea tărăgănata a privilegiaţilor grosolani, care nu onorau
facturile unchiului Benny. Dar, pe măsură ce discutau, Pendel avu impresia că
între ei se instala o complicitate agreabilă, ca între doi exilaţi, când
fiecare îşi lăsa deoparte prejudecăţile în favoarea unei legături comune.

— Stau
la El Panama până când mi‑e gata apartamentul, explică Osnard. Care ar fi trebuit
să fie gata acum o lună.

— Mereu
aceeaşi poveste, domnule Osnard. Constructorii sunt la fel pretutindeni, am
spus‑o şi o repet. La Timbuctoo sau la New York, totuna. Nu există meserie mai
ineficace decât aceea de constructor.

— Pe la
cinci după‑amiază e ceva mai linişte la dumnea­voastră? Nu se calcă lumea în
picioare la ora aia?

— La
noi, ora cinci e cea mai bună, domnule Osnard. Clienţii din pauza de prânz s‑au
întors la lucru şi cei pe care îi numesc "dinainte de cină" n‑au
ieşit încă în lume, să petreacă. Ei bine, v‑am minţit, se corectă el cu un râs
ruşinat. E vineri, aşa că cei "dinainte de cină" se duc direct acasă,
la nevestele lor. La ora cinci voi fi cu totul la dispoziţia dumneavoastră.

― Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiţi din pricina
mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă… toţi
trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i aşa?

― Nu ştiu, băiete, nu ştiu.

Tare mă enervează cînd cineva îmi răspunde în felul ăsta.

― Sînt sigur. Sînt sigur că aşa se întîmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă
necăjiţi din pricina mea. Apoi i-am pus mîna pe umăr şi l-am întrebat: Bine?

― N-ai vrea să bei o ceaşcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar
fi foarte…

― Aş sta, zău c-aş sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie
să mă reped la sala de gimnastică. Totuşi, vă mulţumesc, domnule profesor. Vă
mulţumesc foarte mult, sir.

Ne-am strîns mîna. Şi alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă
întristau al naibii.

― Am să vă scriu. Şi îngrijiţi-vă să scăpaţi de gripă!

― La revedere, băiete.

Închisesem uşa în urma mea şi o pornisem spre hol cînd l-am auzit
strigîndu-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat:
"Noroc!". Sper însă că nu. Sper totuşi că nu. Eu unul n-aş striga
niciodată cuiva "Noroc!". Sună absurd, dacă stai să te gîndeşti
bine…

Capitolul 3

SÎNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AŢI CUNOSCUT vreodată! E groaznic.
Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă şi în drum mă
întîlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sînt în stare să
spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Cînd i-am spus bătrînului Spencer că
trebuie să mă duc să-mi strîng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună
sfruntată. Nici măcar nu-mi ţineam la sală echipamentul acela nenorocit.

La Pencey, locuiam în aripa Ossenburger a clădirii,
într-unul din dormitoarele noi. Acolo nu stăteau decît cei din ultima şi
penultima clasă. Eu eram în penultima. Colegul meu de cameră era în ultima.
Aripa purta numele unuia, Ossenburger, care învăţase la Pencey. După ce
terminase şcoala, cîştigase o grămadă de bani cu pompele funebre. Deschisese
sucursale în toată ţara, prin intermediul cărora puteai aranja să-ţi îngropi
neamurile pe o nimica toată ― cinci dolari de căciulă. Păcat că n-aţi văzut
niciodată mutra lui Ossenburger. Sînt sigur că bagă morţii pur şi simplu
într-un sac şi îi aruncă în apă. În orice caz, a donat o groază de bani şcolii,
aşa că au botezat aripa noastră cu numele lui. În fiecare an, cu ocazia
primului meci de fotbal, venea la şcoală în "Cadillac"-ul lui
blestemat şi trebuia să ne ridicăm toţi drepţi şi să-l întîmpinâm cu ovaţii.
După aceea, în dimineaţa următoare, la capelă, ne ţinea un discurs care dura
vreo zece ceasuri! Începea cu vreo cincizeci de glume răsuflate, numa’ aşa, ca
să ne arate ce tip bine e! Treabă serioasă, ce mai! Pe urmă, începea să ne
spună cum, de cîte ori se afla la anan­ghie, nu se sfia să cadă în genunchi şi
să se roage lui Dumnezeu. 

Sunt cativa morti
în oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ti spun;
Pe catafalc, de caldura-n oras,
Incet, cadavrele se descompun.

Cei vii se misca si ei descompusi,
Cu lutul de caldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Si azi, chiar sanul tau e mai lasat.

Toarna pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt cativa morti în oras, iubito,
Si-ncet, cadavrele se descompun…

— Atenţie,
urlă Belgodère. Hotărăşte‑te!

— Oh, strigă
Violetta, frângându‑şi
mâinile, n‑ai inimă, ţigancă!

— N‑am inimă! îşi spuse înfundat Saïzuma. S‑a dus, inima mea! A rămas acolo, în biserica aceea imensă. Tânăro, fii atentă la episcopul hoţ de inimi!…

— Nebună
nenorocită! suspină copila. Nu vrei să faci nimic pentru mama! Ei bine, ascultă la rândul tău! Eu, fiica, te blestem!
Auzi? Fii blestemată de
mine!…

Saïzuma izbucni în râs. Şi, încetişor, îşi puse la loc pe obraz masca roşie.
Violetta se întoarse spre ţigan
în clipa când acesta abătu
biciul… Ea îi sări în faţă şi
lovitura căzu pe umerii ei…

— Îndurare, Belgodère! Mă supun! Mă
duc să cânt!…

— Ei, aşa
da! exclamă nepăsător ticălosul, care‑i întinse fetei ghitara.

Ea se urni încet, cu o mişcare vădind adânca ei dez­nădejde şi,
cu faţa în lacrimi, murmură:

— Să
cânt!… Lângă trupul mamei mele! O. sărmană
mamă, iartă‑mi această nelegiuire!… Trebuie să mă
supun!…

Se aplecă
repede, sărută moarta pe frunte şi
se repezi afară. Belgodère, aruncându‑i o
privire de satisfacţie
ticăloasă, scrâşni printre dinţi:

— Du‑te, fiică de
călău! De Guise aşteaptă! Mâine vei fi pângărită! Nimeni altul, ci numai eu voi putea duce ştirea tatălui
tău!…

Apoi coborî treptele şubrede ale scăriţei, urlând:

— Monseniori, a venit cântăreaţa! Loc, ţăranilor! Loc vestitei cântăreţe
Violetta! Şi dumneata, domnule
Picouic! Şi dumneata, domnule
Croasse! Ce bandă de târâie‑brâu!

Doi uriaşi
care completau trupa lui Belgodère înce­pură să împartă poporului de rând ghionţi şi lovituri, astfel că în scurt timp se formă un cerc mare, în mijlocul căruia
biata fată îşi acorda ghitara, pe care se prelingeau lacrimi tăcute.

La doi paşi
de micuţa cântăreaţa stătea un grup de gentilomi, favoriţii
lui de Guise, iar în faţa
lor, ducele, palid, agitat, cu privirea aţintită asupra copilei pe care o făcea să se
cutremure… La stânga lui, prinţul
Farnese, întunecat şi
mut; alături de căruţa
de care se sprijinea, ducele Charles d’Angoulême, mai zguduit, mai agitat chiar
decât Henri de Guise… Iar acolo sus, în palat, pe jumătate ascunsă de perdele, prinţesa Fausta.

Violetta nu vedea nimic; sufletul ei rămăsese
lângă moartă. Ochii îi stăteau aplecaţi asupra ghitarei, iar degetele fine începură să
zboare pe coarde. Un refren de o mare gingăşie răsună în aerul îmbălsămat
de marfa negustorilor de flori. Glasul ei intonă un naiv cântec trist de dragoste… dar. frântă de un suspin, se opri de la prima strofă. Ducele de Guise înainta grăbit.

— Plângi? întrebă el cu glasul schimbat.

III
oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?
sunt un eşec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu mă vei dispreţui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
fără nimeni, fără odihnă.
voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi,
toţi îşi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.
muşcă-mi tu gura.
o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele.
o să învăţăm să urâm

va veni toamna, toamna minţii, înecul.
vom avea gura moale şi caldă, va veni luna
vor veni norii să ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte în jur.
stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
vor muri unghiile.

gata. stai lângă mine. a avut rost?
ne-am trezit trăind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic.

—  Nu vrea să iasă din casă.

—  îmi pare rău că nu se simte bine,
zise femeia. E un om tare cumsecade. Ştiţi, a fost boxer.

—  Ştiu.

—  N-ai zice, dacă n-ai vedea cum
arată la faţă, spuse femeia.

Stăteau şi vorbeau în faţa uşii dinspre stradă.

—  E un om foarte liniştit.

—  Ei, bună seara, Mrs. Hirsch, spuse
Nick

—  Eu nu sînt Mrs. Hirscn. Ea e
proprietara casei. Eu sînt îngrijitoarea, Mrs. Bell.

—  Atunci, bună seara, Mrs. Bell,
zise Nick.

—  Bună seara.

Nick ieşi pe strada cufundată în întuneric, ajunse la colţul unde era
felinarul, şi apoi se îndreptă spre restaurantul lui Henry. George era
înăuntru, la bar.

—  L-ai văzut pe Ole ?

—  Da. Stă în cameră şi nu vrea să
iasă din casă. Cînd auzi glasul lui Nick, bucătarul deschise uşa dinspre
bucătărie.

—  Nici nu vreau să aud ce spui, zise
el şi închise uşa la loc.

—  I-ai spus ce-a fost ? întrebă
George.

—  Desigur. I-am spus, dar el ştia
totul.

—  Şi ce-are de gînd să facă ?

—  Nimic.

—  O să-l omoare.

—  Şi eu cred c-o să-l omoare.

—  O fi fost amestecat în vreo  afacere murdară la Chicago.

—  După cît se pare, a fost. —
Păcătoasă poveste.

—  Groaznică, zise Nick.

Tăcură amîndoi. George luă un şervet şi şterse barul.

—  Mă-ntreb ce-o fi făcut, zise Nick.

—  O fi tras pe sfoară pe cineva.
Pentru asta, la ei se omoară.

Curînd
după ce descoperise mormîntul mamei sale, Alioşa îl anunţă pe nepusă masă că
avea de gînd să intre la mînăstire şi că monahii acceptaseră să-l primească în
rîndurile lor spre a-şi face ucenicia. îi mărturisi totodată că dorea din toată
inima lucrul acesta, cerînd binecuvîntarea lui părintească. Bâtrînul ştia mai
de mult că stareţul Zosima, care-şi căuta mîntuirea în schitul cinului nostru
călugăresc, făcuse o adîncă impresie asupra „băiatului tatii cel cuminte".
- Stareţul este, fără îndoială, ceea ce se cheamă uit monah cinstit, mai
cinstit decît toţi la un loc, rosti Fiodo" Pavlovici după ce-l ascultă cu
toată atenţia, în tăcere, pe Alioşa, fără să dea nici un semn de mirare. Hm,
vasăzicâ, băiatul tatii cel cuminte vrea să intre acolo! Fiodor Pavlovici se
cam întrecuse cu băutura, şi un zîmbet larg, ce lăsa să se întrevadă o
şiretenie ascunsă şi un vicleşug de beţiv, îi lăbărţa gura pînă la urechi. Hm,
ca să vezi, puteam să jur | •   c-aici o
să ajungi! Vasăzicâ, asta îţi dorea sufleţelul! Bine, i n-am nimic de zis. Tu
să ştii că ai două mii de ruble puse j deoparte, zestrea ta, şi pe urmă eu,
poţi să fii sigur, • îngeraşule, n-o să te părăsesc niciodată, dacă va fi
nevoie, o ! să dau de la mine tot ce trebuie pentru tine. Dar dacă n-o să ne
pretindă nimic, n-are rost – nu-i aşa? – să le-o luămj înainte. Şi apoi tu ce
cheltuieşti? Cît mănîncâ o păsărică, I două
grăunţe pe săptâmînă, o să-ţi tot ajungă. Hm, ştii, există | undeva o mînăstire
şi lîngă ea un sătuc, unde locuiesc – cel| puţin aşa vorbeşte lumea -
„nevestele călugărilor", dupî^; cum li se spune prin partea
locului. Sînt vreo treizeci de muieri,
dacă nu şi mai multe. Am fost şi eu o dată în satul acela care e destul de
interesant în felul lui, în orice caz e o variaţie. Tot ce nu mi-a plăcut e
că-i prea din cale-afară de rusesc, nu găseşti nici picior de franţuzoaică. Şi
doar câlugârii ar avea de unde să facă rost, că nu duc lipsă de narale. Nu-i
nimic, cînd au să prindă de veste, au să vină ele si singure. Ei, la noi în
mînăstire însă, fireşte, despre muieri nici pomeneală, iar călugări sînt peste
două sute. De treabă oameni! Toţi postesc. Ştiu precis… Hm, vasăzică, vrei să
iei calea bisericii? Mie, ce să-ţi spun, îmi pare rău de tine, Alioşa, zău
că-mi pare râu; nu ştiu dac-o să mă crezi, dar mi te-ai lipit de suflet… Cel
puţin o sa ai prilejul astfel să te rogi pentru noi, păcătoşii, că prea ne-am
făcut de cap! Mă tot gîndeam, cine oare o să se roage şi pentru mine? Vezi tu,
măi băieţaş, eu îs cam nătărău în treburile astea, sau poate nu crezi ce-ţi
spun? Şi totuşi, aşa e, sînt un nătărău şi jumătate. Dar în prostia mea, uite,
tot stau cîteodatâ şi mă gîndesc, rar, fireşte, dar mă gîndesc: „Nu se poate,
îmi zic, ca, după ce-oi da ortul popii, dracii să nu mă ia în furci şi să mă
împingă în împărăţia lor". Dar, mă întreb eu, furcile de unde le au? Şi
cum sînt? De fier? Cine le face? Să fie oare pe lumea cealaltă asemenea
fabrici? Cuvioşiile lor îşi închipuie, bunăoară, că iadul are tavan. Eu, ce să
zic, cred; de ce să nu cred că există iad, dar fără tavan? E un lucru mai
inteligent, mai avansat, adică aşa cum spun luteranii. Şi totuşi, parcă nu-i
tot aia dacă iadul are ori nu tavan? Ei, fir-ar să fie! Păi, dacă iadul nu are
tavan, înseamnă că nu există nici furci. Şi dacă nu există, toate celelalte se
dau peste cap, şi totuşi, parcă nu-mi vine să cred că-i aşa, fiindcă atunci
cine o să mă ia în furci, să mă zvîrle în iad? Că dacă nu m-or zvîrli pe mine,
ce-ar fi atunci? Unde ar mai fi dreptatea? Aşadar, dacă nu există furci, ii faudrait es inventer¹ special pentru mine, numai şi numai pentru mine, că
de-ai şti tu ce pramatie-i taicâ-tău, Alioşa!…

¹  Ar
trebui inventate (fr.).

-
Nu există nici un fel de furci, rosti grav, cu glas scăzut Alioşa, uitîndu-se
drept în ochii tatălui său.

—  Da, da, ştiu, nu sînt decît umbre de furci.
Aşa trebuie să fie. Cel puţin aşa spunea un francez, vorbind despre iad: J’ai
vu l’ombre d’un cocher, qui avec l’ombre d’une brosse, frottait l’ombre d’un
carosse¹. Dar tu de unde ştii că nu există furci? Lasă, după ce o să
stai cîtva timp printre călugări, o să-ţi schimbi părerea. Ştii ceva: du-te
acolo şi vezi, caută de află care-i adevărul. Pe urmă vino şi spune-mi şi mie.
Parcă, totuşi, te simţi mai împăcat să pleci pe lumea cealaltă ştiind ce te
poate aştepta. De altminteri, e mai cuminte, cred, să stai acolo, la mînâstire,
decît la un beţiv ca mine, cot la cot cu ţiitoarele mele… Deşi tu eşti ca şi
îngerii din cer, nimic nu s-ar atinge de tine. S-ar putea deci ca şi acolo să
rămîi tot aşa cum ai fost, de aceea, zic, te las să pleci, am încredere în
tine. Aghiuţă nu ţi-a furat minţile, i Focul ce o să pîlpîie în tine o să ardă
cît o arde şi o să se ■] stingă; pînă la urmă o să-ţi treacă şi o să te întorci
acasă. Că 1 eu ce ăm de făcut decît să te aştept? Simt că eşti singurul om de
pe lume care nu mă condamnă, da, simt, dragul tatii, s-ar  putea să nu simt?…    Era
sentimental de felul lui. Hain si sentimental.

IV. „Sfârşitul stăpânirii
romane în Britania coin­cide cu o adevărată dezlănţuire de tulburări şi răs­coale
militare, cu atât mai de neiertat cu cât impe­riul se afla atunci într-un
moment de mare peri­col". Prin 384 legiunile din Britania proclamară împărat
pe popularul şi foarte valorosul lor gene­ral Maximus, care, lăsând în Britania
numai garni­zoana zidului, îşi duse soldaţii în Galia pentru a-l ataca pe
împăratul Gratian. Îl învinse, dar fu la rândul său bătut de împăratul
Theodosius al Im­periului de răsărit şi decapitat. Legiunile sale nu s-au mai
întors. „Una dintre cele mai frumoase po­vestiri ale celţilor descrie
aventurile unui împărat roman, Maxen Wledig (evident Maximus) care, adormind în
timpul unei vânători şi visând o prin­ţesă minunată, porni în căutarea ei şi o
găsi în Britania. O luă de soţie şi înălţă Britania pe cul­mile gloriei, dar
Roma îl uitase şi trebui să-şi pă­răsească noul regat şi să recucerească
imperiul. Pentru această expediţie, Britania îi oferi legiuni, care nu s-au mai
întors niciodată. Armata lui Ma­xen populează ţara morţilor". Un document
oficial (redactat între 400 şi 430), Notitia Dignitatum, mai citează
Britania ca o provincie cu numeroase uni­tăţi romane, dar cu siguranţă lista
lor nu era la zi. În realitate, cea mai mare parte a legiunilor ple­case, la
sfârşitul secolului al IV-lea, spre ţara mor­ţilor. Când începu marea invazie a
Romei, în anul 410, Stilicon, copleşit de vandali şi burgunzi, mai ceru o dată
întăriri Britaniei. Oştenii care au răs­puns acestui apel şi au părăsit insula
nu erau ro­mani, ci britani. Provincia rămase aproape fără apărare.

V. Ce s-a întâmplat apoi?
Se pare că picţii şi scoţii au devenit mai îndrăzneţi şi că, pentru a-i
combate, o căpetenie britană, Vortigern, ar fi che­mat în ajutor pe saxonii
Hengest şi Horsa şi le-ar fi oferit nişte teritorii în schimbul spadelor. Aceş­tia,
după cum spune cronicarul, când s-au văzut pe insulă, s-au întors împotriva
patronului lor. Atraşi de această ţară bogată şi slab apărată, năvălitorii germani
deveniră din ce în ce mai numeroşi. Cu privire la anul 418 se citeşte în
cronica anglo-sa­xonă: „În anul acela romanii strânseră toate avu­ţiile care se
aflau în Britania. O parte le ascunseră în pământ; restul îl luară cu ei în
Galia". În zilele noastre s-au dezgropat mai multe dintre aceste co­mori,
alcătuite din obiecte de argint şi aur. Toate descoperirile arheologilor
dovedesc că întreaga ţară a fost atunci cuprinsă de groază. Vilele şi
casele distruse poartă urme de incendiu. Ferestrele fuse­seră zidite în grabă.
Se găsesc schelete fără mor­minte. Beda venerabilul[1]
descrie astfel invaziile: „Edificiile publice şi particulare au fost doborâte,
preoţii ucişi în faţa altarelor… Dintre acei care au putut fugi, unii au fost
prinşi în munţi şi masa­craţi; alţii, înfometaţi, s-au predat şi, dacă nu erau
omorâţi pe loc, deveneau sclavi. Iar alţii, cu inima îndurerată, au fugit peste
mări. Ultimii rămaşi au dus o viaţă nenorocită printre stânci şi munţi".
Cea mai mare parte dintre celţi se refugiară în regiu­nile muntoase din vest,
unde se mai găsesc şi as­tăzi. „Se opriră aici, la malul mării, căţărându-se pe
stânci. Dincolo începea o altă lume. Rămaseră pe mal, aşteptând barca
podarului". Saxonii dădură acestor refugiaţi numele de gali, Welsh, adică
stră­ini (cuvântul german Welsche). Alţi celţi emigrară spre
Armorica, una dintre cele mai pustii provincii ale Galiei, şi fundară acolo
Mica-Britanie.

Legă­tura dintre cele două Britanii fu durabilă. „Tristan
e britan; Lancelot a venit din Franţa la curtea lui Arthur şi Merlin face
naveta între cele două ţări".