e-books

Tocmai atunci, bătrînul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă
gîndeam la bătrînul Haas.

― Ce-aţi spus, sir? l-am întrebat.

― N-ai deloc remuşcări că pleci de la Pencey?

― Ba da. Am unele remuşcări. Sigur… da’ nu prea multe, nu deocamdată.
Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puţin
timp ca să-mi dau seama că mi se întîmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă
gîndesc decît că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, ştiţi, cu mintea stau cam prost.

― Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?

― Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o
pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.

― Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrinul Spencer. O să te preocupe,
băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea tîrziu.

Nu-mi plăcea să-l aud vorbind aşa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai
ştiu eu ce. Mă întrista îngrozitor.

― Se poate, i-am spus.

― Aş vrea să te fac să-nţelegi, băiete. Să-ţi deschid ochii. Vreau să
încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!

Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noas­tre de vedere erau
diametral opuse. Asta e!

― Ştiu că vreţi să m-ajutaţi, i-am spus. Vă mulţumesc! Serios! Vă sînt
recunoscător. Zău că da!

Şi m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aş mai fi putut să stau pe patul
ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.

― Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strîng echipamentul şi
lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.

Bătrînul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă şi a
început din nou să dea din cap. Şi, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de
el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral
opuse. Şi, pe urmă, tot arunca mereu cîte ceva pe pat şi nimerea alături, şi
mai era şi halatul lui vechi şi jalnic, prin care i se vedeau coastele, şi
mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin
cameră.