e-books

Violetta se prăbuşi în genunchi şi
începu să hohotească.

— O, sărmana,
sărmana mea mamă Simonne, ai dis­părut
deci! Ai părăsit‑o pe mica ta Violetta! Mamă,
nu mă vei mai lua, deci, niciodată în braţe?

În clipa aceea, la intrarea în căruţa cu coviltir, apăru ţiganca
Saïzuma şi, părând că nu‑l vede pe Belgodère, nici pe Violetta şi nici cadavrul, se duse să se
aşeze în spate. Fu scuturată apoi de un lung fior şi murmură:

— De ce m‑a privit omul acela? Dar eu de ce l‑am privit?
În fundul cărui iad am mai simţit eu arsura acelor ochi negri? Oh, dacă aş
putea să sfâşii vălul negru care‑mi apasă minţile!

Într‑un gest de nebunie, îşi strânse fruntea în menghina celor două palme, apoi, ca şi cum masca o sufoca, ea o desfăcu
si îi ieşi la iveală chipul! Ciudată, cu trăsăturile încremenite, cu ochii lipsiţi de viaţă, în care ardea flacăra unei nemăsurate
deznădejdi, faţa aceea îşi păstra o frumuseţe
amestecată cu ceva tragic, misterios,
nesfârşit de plăcut şi
de surprinzător…

Violetta hohotea încet, cu buzele lipite de mâna în­gheţată a
aceleia pe care o numise mamă.
Belgodère se învârtea în sus şi
în jos, mestecându‑şi
înjurăturile în­fundate, înmărmurit de propria sa şovăire. Deodată, apucă
ghitara cu care Violetta se acompania de obicei şi se răsti:

— Destul! Dacă
plângi atâta, n‑ai să
mai poţi cânta. Hai, cântăreaţo,
eşti aşteptată! Seniori, duci şi prinţi,
nobilă societate, bună recoltă!

Violetta se ridică şi, revoltată, strigă:

— Să
cânt! Să cânt când mama mea, moartă, mai e încă
aici! Oh, mai bine ucide‑mă.

— Ascultă‑mă, cântăreaţo! N‑am să te
ucid… fiindcă eşti aşteptată… de prinţi, de duci, îţi spun! Dar alege: ori iei ghitara şi‑ţi faci auzit frumosul tău glas, ori mă
apuc s‑o biciuiesc pe… maică‑ta!…

Între timp, banditul puse mâna pe un bici pentru
dini… Violetta scoase un ţipăt de spaimă.
Aruncă în ju­rul ei o privire
îndurerată şi disperată… iar ochii i se opriră asupra moartei! Tânăra alergă spre ţigancă, îi apucă mâinile şi
se rugă cu un glas sugrumat:

— Doamnă!
Doamnă! Apăraţi‑o, ocrotiţi‑o, adu­ceţi‑vă aminte cum v‑a îngrijit! Oh, nici nu mă ascultă!
Veţi lăsa să fie lovită o moartă?
Mama…

— Cine vorbeşte
aici de mamă? răspunse ţiganca cu privirea pierdută. Oare există
mame? Există oare copii?…

— Îndurare, doamnă! Omul acesta vă dă ascultare şi
se teme de dumneavoastră!
Un cuvânt! Un singur cuvânt!