e-books

Băiatul făcu ochii
mari. Cît vorbise vampirul, el se lăsase din ce în ce mai mult pe spate şi acum
chipul îi era încordat şi ochii înguşti, ca şi cum s-ar fi pregătit să pa­reze
o lovitură.

― Ai pierdut vreodată
o cantitate mare de sînge? îl întrebă vampirul. Cunoşti senzaţia?

Buzele băiatului
formară cuvîntul „nu", dar nici un sunet nu ieşi. Îşi drese glasul.

― Nu, spuse el atunci.
Lumînările erau aprinse în salonul de la etaj, unde plănuisem moartea
supraveghetorului. O lampă cu ulei se legăna în curentul de pe coridor. Toată
lumina aceasta s-a unit şi început să sclipească, de parcă o prezenţă aurie ar
fi plutit deasupra mea, suspendată în golul scării învăluind uşor balustrada,
unduindu-se şi dezintegrîndu-se ca fumul. „Ascultă, ţine ochii deschişi",
mi-a şoptit Lestat, mişcîndu-şi buzele pe gîtul meu. Îmi aduc aminte că acea
mişcare a buzelor lui mi-a zbîrlit tot părul de pe trup, provocîndu-mi o
senzaţie puternică ce nu era departe de plăcerea pasiu­nii…

Rămase gînditor, cu
degetele mîinii drepte uşor îndoite sub bărbie, primul părînd să o mîngîie
încet.

 ― Rezultatul a fost că în cîteva minute, eram
aproape paralizat. Cuprins de panică, am descoperit că nu mai puteam nici să
vorbesc. Lestat continua să mă ţină, bineînţeles, iar braţul lui era ca o bară
de fier. I-am simţit dinţii retrăgîndu-se cu o asemenea grabă, încît cele două
răni păreau enorme, şi dureau îngrozitor. Apoi s-a aplecat peste capul meu
neputincios şi şi-a muşcat propria încheietură. Sîngele curgea pe cămaşa şi pe haina mea şi el privea cu ochii
îngustaţi şi sclipitori. Păru să treacă o veşnicie şi lumina aceea aurie cădea
acum în spatele capu­lui său ca fundalul unei fantasme. Cred că am ştiut ce
vrea să facă înainte să o facă şi am aşteptat, în neputinţa mea, parcă ani
întregi. Şi-a lipit încheietura sîngerîndă de gura mea şi mi-a spus categoric,
puţin nerăbdător: „Bea, Louis". Şi am băut. „Uşurel, Louis", şi „Mai
repede", mi-a şoptit el de cîteva ori. Beam, sugînd din orificii, simţind,
pentru prima oară după copilărie, acea plăcere deosebită de a suge hrana,
trupul şi mintea concentrîndu-se împreună asupra unei singure surse de viaţă.
Atunci s-a întîmplat ceva.

Vampirul se lăsă pe
spate şi se încruntă uşor.

― Cît de greu e să
descrii aceste lucruri care, de fapt, nu pot fi descrise, spuse el aproape în
şoaptă.

Băiatul parcă
îngheţase.

― Cît am supt sîngele,
n-am văzut decît lumina aceea. Apoi, următorul lucru, următorul lucru a fost…
un zgomot. La început, un vuiet surd şi, pe urmă, un bubuit ca al unei tobe,
care se auzea din ce în ce mai tare, ca şi cum o creatură uriaşă ar fi venit
încet dintr-o pădure întu­necoasă şi necunoscută, bătînd în mers într-o tobă
imensă. După aceea s-a auzit o altă tobă, de parcă un alt uriaş ar fi păşit la
cîţiva metri în urma primului, fiecare din ei fiind atent la propria tobă,
ignorînd ritmul celuilalt. Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, pînă
cînd păru să-mi umple nu numai auzul, ci toate simţurile, să-mi zvîcnească în
buze şi degete, în tîmple şi în vene. Îndeosebi în vene, bum şi, apoi,
celălalt, bum; Lestat îşi trase brusc mîna, iar eu am deschis ochii şi m-am
abţinut să-i apuc încheietura şi să o duc la gură cu orice preţ; m-am abţinut
pentru că mi-am dat seama că bubuitul era al inimii mele, iar cel de-al doilea
fusese al inimii lui.

Vampirul oftă.

― Înţelegi?

Băiatul dădu să
vorbească, dar apoi se mărgini să cla­tine din cap.

Fără o clipă de îndoială,
după ce trage puşca din spate şii ridică oţelele, – coteşte spre dreapta şi
intră în baltă, împotriva raţelor. De cizmele lui până la genunchi, bine unse,
e foarte sigur. De aceea rămâne mirat când simte între degete şi sub tălpi apa
rece ca ghiaţa. "Trebuia să le ung mai bine…" mormăeşte el, privind
încordat şi serios spre raţe. Şi păşeşte înainte, primind situaţia – şi apa.
Raţele evoluau fără grijă în
apa limpede şi rece. Apoi se înşirară una după alta şi întoarseră pliscurile spre
omul care venea spre ele încălţat cu ghiaţă.
Îl primiră până la distanţa
potrivită, care este totdeauna mai mare decât bătaia puştii. Lucrul acesta
băiatul nu-l ştia. Şi rămase foarte emoţionat, privindu-le cu ochii măriţi, cum
se înalţă măcăind, cum descriu un arc spre marginea bălţii, cum înclină iar
cătră el, apoi trec şi cad lângă canal, în locul unde a simţit cel întâi fior
al apei. Le face iar faţă prin balta până la genunchi, şi tremură în el o
bucurie iute, că are de-a face, în sfârşit, cu vânatul visat. Raţele se zvârl
iar pe-o scară nevăzută în aer. Îşi înclină iar zborul spre baltă. Fac un ocol
prin dreapta, ca şi cum ar vrea să-şi deie
bine samă cu cine au de-a face. Ocolesc şi prin stânga. Şi zborul lor fulgeră
tremurat pe luciu. Apoi se ridică spre soare şi trec în aburii de pe luncile
Siretului. Ochii băieţandrului rămân cu uimire aţintiţi întracolo, până ce
descopăr subt cer cârdurile de sălbăticiuni. Le urmăreşte zborul înclinat spre
zăvoaie. La cârdurile acelea mari s-au alăturat şi raţele de-aici. Acolo sunt
cotloanele cele minunate pe care le-au descoperit vânătorii şi cătră care a
pornit şi el în dimineaţa aceasta de primăvară. Acolo trebuia s-ajungă cât mai
degrabă.
Zgomotul pe care-l face
apa-n cizme, când calcă, nu-l bagă de samă decât într-un târziu. O clipă numai
îşi închipuie c-ar trebui să se oprească, pentru a rezolva problema. Poate-ar
fi mai bine să umble desculţ, cu ciubotele în geantă. Nu are însă nici o clipă
de pierdut, şi grăbeşte pasul.
Cea dintâi experienţă îi arată
că locurile largi nu sunt prielnice vânătorului de baltă. Deci zăvoaiele cu
ascunzişuri şi perdele de lozii sunt neapărat trebuitoare ca să poţi împuşca raţe.
Ca să fii vânător, trebuie să ştii asemenea lucruri. E necesar însă să te
deprinzi şi cu apa-n cizme. Din canal zbucneşte măcăind, cu bătăi de aripi, o
păreche de raţe mari. Îi trec pe dinainte la o zvârlitură de băţ. Puşca însă
i-i în spate, cu cucoaşele lăsate. O scoate şi o ţine goală pe braţe, cu
atenţia agerită. Dar în canal nu s-aşează mai mult decât o păreche de raţe.
Iată şi luncile cele mari
ale Siretului; şi gârlele cu ape sporite. Şi cu bălţi în toate scobiturile pământului,
între zăvoaie. Iată şi cel dintâi cârd de raţe, vâjâind prin văzduh. Nagâţi se
ridică din smârcuri şi fâlfâie rar, mieunând prelung. Cine ştie ce pasere va fi
fiind aceasta, care zboară aşa legănat şi pe departe. Un cârdişor de răţuşti
cenuşii săgetează la linia sălciilor şi, rupându-şi brusc zborul, cad cătră o
baltă.

— Acest om şi cu mine, continuă tovarăşul lui Louis, vom
explora un loc la care n-a visat niciodată vreun Kzin. Avem nevoie de un Kzin
în echipajul nostru. Îndrăzneşte un Kzin să meargă acolo unde merge un Păpuşar?

— Se spune că Păpuşarii, ca nişte mâncători de plante ce
sunt, fug de luptă, nu o caută!

— Veţi vedea şi veţi judeca. Recompensa, dacă cel ales va
supra­vieţui, va consta în planurile unei nave de un tip cu totul nou, plus un
model al navei înseşi. Modelul poate fi considerat ca o plată suplimen­tară
pentru condiţii de risc deosebit.

Păpuşarul nu făcuse deloc economie de insulte la adresa
Kzinilor, gândi Louis. Niciodată nu plăteşti un Kzin pentru riscul pe care şi-l
asumă. Se presupune că un Kzin nici nu sesizează pericolul. Cu toate acestea,
singura remarcă a Kzinului fu: „Accept”.

Ceilalţi trei Kzini începură să mârâie la el.

Primul le răspunse în acelaşi mod.

Un singur Kzin mârâie la fel de urât ca o pisică ce se
bate. Să asculţi patru Kzini aflaţi într-o discuţie animată e ca şi cum te-ai
afla în mijlocul unui război de feline. Atenuatoarele sonice ale restaurantului
intrară automat în funcţiune şi mârâiturile deveniră îndepărtate, dar tot conti­nuară
să se audă.

Louis îşi comandă încă o băutură. Luând în considerare
ceea ce cunoştea el despre Kzini, aceştia patru dădeau dovadă de o reţinere cu
totul remarcabilă. Păpuşarul se afla încă în viaţă.

Cearta se sfârşi şi cei patru se reîntoarseră spre ei. Cel
cu petele negre în dreptul ochilor îl întrebă pe Păpuşar:

— Cum te numeşti?

— Am luat numele uman de Nessus. Numele meu adevărat
este… Pentru o clipă, din remarcabilele coarde vocale ale Păpuşarului se
revărsă un fluviu de muzică orchestrală.

— În ordine, Nessus! Cred că înţelegi că noi constituim o
ambasadă Kzinti pentru Pământ. El este Harch, el Ftanss, cel cu dungile galbene
este Hroth, iar eu, fiind doar ucenic şi descendent al unei familii din casta
inferioară, nu port nici un nume. Sunt strigat după profesia mea:
Interlocutorul Animalelor.

Louis se forţă să rămână calm.

— … Problema este că noi suntem necesari aici. Au loc
negocieri delicate… dar asta nu e treaba voastră. S-a decis că eu sunt
singurul care pot fi înlocuit. Dacă noul vostru tip de navă se dovedeşte
valoros, voi veni cu voi. În caz contrar, va trebui să caut alte ocazii pentru
a-mi demonstra curajul.

— Satisfăcător, conchise Păpuşarul, ridicându-se.

Louis rămase aşezat.

— Cum sună în Kzinti rangul tău?

— În dialectul Hero sună cam aşa…

Răsună un mieunat pe o notă înaltă.

— Atunci, de ce nu ne-ai informat de la bun început? A
fost o insultă deliberată?

Tocmai în timpul unui
asemenea plăcut transfer de perso­nalitate Pendel fu chemat la telefon de
Osnard. Mai întâi, la tele­fon o auzi pe Marta. Marta, recepţionera,
telefonista, contabila şi cea care făcea sandvişurile, era o femeie micuţă, pe
jumătate negresă, austeră, loială, cu un chip asimetric, plin de cicatrice de
pe urma unei operaţii plastice nereuşite.

— Bună
dimineaţa, spuse ea cu o voce frumoasă în spaniolă.

Nici
"Harry", nici "Señor Pendel", niciodată nu i se adresa aşa.
Doar bună dimineaţa, cu o voce de înger, căci vocea şi ochii erau singurele
rămase intacte.

— Bună
dimineaţa, Marta.

— Un
client nou la telefon.

— De
care parte a podului?

Era gluma lor
obişnuită.

— De
partea ta. Osnard.

— Cum?

— Señor
Osnard. E englez. Face glume.

— Ce
fel de glume?

— Ai să
vezi.

Lăsând deoparte
forfecele, Pendel dădu mai încet muzica, astfel că Mahler abia se mai auzea, şi
trase spre el carnetul cu programări şi un creion. Când era vorba de masa lui
de lucru, avea reputaţia unui maniac: materialul aici, tiparele acolo, fac­turile
şi registrul cu comenzi dincolo, fiecare lucru la locul lui. Ca să croiască, se
îmbrăcase ca de obicei în haina neagră cu spatele din mătase, cu un şliţ în
faţă, model născocit şi cusut chiar de el. Îi plăcea aerul de servitor model pe
care i‑l dădea.

— Cum
se scrie, domnule? îl întrebă el amabil pe Osnard, când acesta îşi repetă
numele.

La telefon, vocea lui
Pendel se coloră cu un surâs. Străinii aveau sen­ti­mentul că stăteau de vorbă
cu o persoană pe placul lor. Se părea însă că Osnard avea acelaşi dar contagios,
aşa că urmă o conversaţie lungă, vesela şi destinsă, tipic englezească.

— O‑S‑N
la început şi A‑R‑D la sfârşit, spuse Osnard, iar ceva din felul în care o
spusese i se păru teribil de spiritual lui Pendel, căci îşi notă numele aşa cum
i‑l dictase Pendel, două grupuri de câte trei litere mari, cu un & între
ele.

— Apropo,
dumneavoastră sunteţi Pendel sau Braithwaite? întrebă Osnard.

La care Pendel, cum i
se întâmpla adeseori când era pus în faţa aces­tei întrebări, răspunse cu o
limbuţie potrivită ambelor personalităţi.

— Ei
bine, domnule, eu sunt amândoi într‑unui, ca să zic aşa. Asocia­tul meu
Braithwaite, din nefericire, a murit de mult. Pot totuşi să vă asigur că
principiile lui nu au murit şi sunt respectate de firma noastră şi astăzi, spre
marea bucurie a tuturor celor care l‑au cunoscut.

Tocmai atunci, bătrînul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă
gîndeam la bătrînul Haas.

― Ce-aţi spus, sir? l-am întrebat.

― N-ai deloc remuşcări că pleci de la Pencey?

― Ba da. Am unele remuşcări. Sigur… da’ nu prea multe, nu deocamdată.
Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puţin
timp ca să-mi dau seama că mi se întîmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă
gîndesc decît că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, ştiţi, cu mintea stau cam prost.

― Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?

― Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o
pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.

― Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrinul Spencer. O să te preocupe,
băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea tîrziu.

Nu-mi plăcea să-l aud vorbind aşa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai
ştiu eu ce. Mă întrista îngrozitor.

― Se poate, i-am spus.

― Aş vrea să te fac să-nţelegi, băiete. Să-ţi deschid ochii. Vreau să
încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!

Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noas­tre de vedere erau
diametral opuse. Asta e!

― Ştiu că vreţi să m-ajutaţi, i-am spus. Vă mulţumesc! Serios! Vă sînt
recunoscător. Zău că da!

Şi m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aş mai fi putut să stau pe patul
ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.

― Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strîng echipamentul şi
lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.

Bătrînul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă şi a
început din nou să dea din cap. Şi, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de
el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral
opuse. Şi, pe urmă, tot arunca mereu cîte ceva pe pat şi nimerea alături, şi
mai era şi halatul lui vechi şi jalnic, prin care i se vedeau coastele, şi
mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin
cameră.

Amurg de toamnă
violet …
Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odăjdii violete –
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet …
Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet …
Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

Violetta se prăbuşi în genunchi şi
începu să hohotească.

— O, sărmana,
sărmana mea mamă Simonne, ai dis­părut
deci! Ai părăsit‑o pe mica ta Violetta! Mamă,
nu mă vei mai lua, deci, niciodată în braţe?

În clipa aceea, la intrarea în căruţa cu coviltir, apăru ţiganca
Saïzuma şi, părând că nu‑l vede pe Belgodère, nici pe Violetta şi nici cadavrul, se duse să se
aşeze în spate. Fu scuturată apoi de un lung fior şi murmură:

— De ce m‑a privit omul acela? Dar eu de ce l‑am privit?
În fundul cărui iad am mai simţit eu arsura acelor ochi negri? Oh, dacă aş
putea să sfâşii vălul negru care‑mi apasă minţile!

Într‑un gest de nebunie, îşi strânse fruntea în menghina celor două palme, apoi, ca şi cum masca o sufoca, ea o desfăcu
si îi ieşi la iveală chipul! Ciudată, cu trăsăturile încremenite, cu ochii lipsiţi de viaţă, în care ardea flacăra unei nemăsurate
deznădejdi, faţa aceea îşi păstra o frumuseţe
amestecată cu ceva tragic, misterios,
nesfârşit de plăcut şi
de surprinzător…

Violetta hohotea încet, cu buzele lipite de mâna în­gheţată a
aceleia pe care o numise mamă.
Belgodère se învârtea în sus şi
în jos, mestecându‑şi
înjurăturile în­fundate, înmărmurit de propria sa şovăire. Deodată, apucă
ghitara cu care Violetta se acompania de obicei şi se răsti:

— Destul! Dacă
plângi atâta, n‑ai să
mai poţi cânta. Hai, cântăreaţo,
eşti aşteptată! Seniori, duci şi prinţi,
nobilă societate, bună recoltă!

Violetta se ridică şi, revoltată, strigă:

— Să
cânt! Să cânt când mama mea, moartă, mai e încă
aici! Oh, mai bine ucide‑mă.

— Ascultă‑mă, cântăreaţo! N‑am să te
ucid… fiindcă eşti aşteptată… de prinţi, de duci, îţi spun! Dar alege: ori iei ghitara şi‑ţi faci auzit frumosul tău glas, ori mă
apuc s‑o biciuiesc pe… maică‑ta!…

Între timp, banditul puse mâna pe un bici pentru
dini… Violetta scoase un ţipăt de spaimă.
Aruncă în ju­rul ei o privire
îndurerată şi disperată… iar ochii i se opriră asupra moartei! Tânăra alergă spre ţigancă, îi apucă mâinile şi
se rugă cu un glas sugrumat:

— Doamnă!
Doamnă! Apăraţi‑o, ocrotiţi‑o, adu­ceţi‑vă aminte cum v‑a îngrijit! Oh, nici nu mă ascultă!
Veţi lăsa să fie lovită o moartă?
Mama…

— Cine vorbeşte
aici de mamă? răspunse ţiganca cu privirea pierdută. Oare există
mame? Există oare copii?…

— Îndurare, doamnă! Omul acesta vă dă ascultare şi
se teme de dumneavoastră!
Un cuvânt! Un singur cuvânt!

—  Ne-au   băgat în    bucătărie,    continuă   Nick. Voiau să te-mpuşte cînd ai fi venit la cină.

Ole Andreson se uita la perete şi nu zicea nimic.

—  George a fost de părere că ar fi
bine să vin să-ţi spun ce-a fost.

—  în chestia asta sînt cu manile
legate, zise Ole Andreson.

—  Să-ţi spun cum arătau.

—  Nu vreau să ştiu cum arătau, zise
Ole Andre­son.  Se  uita la perete,  îţi  mulţumesc că  ai  venit să-mi spui ce s-a întîmplat.

—  Pentru  nimic.

Nick se  uita  la omul  acela  voinic, care  stătea lungit în pat.

—  Nu vrei să mă duc s-anunţ poliţia
?

—  Nu. N-ajută la nimic.

—  Ţi-aş putea fi de folos cu ceva ?

—  Nu. Nimic nu-mi poate fi de folos.

—  Poate că era numai o farsă.

—  Nu, nu e o farsă.

Ole Andreson se întoarse cu faţa la perete.

—  Ce e mai  rău, spuse el vorbind spre  perete, e
că nu mă pot hotărî să ies din casă. Am stat în casă toată ziua.

— N-ai putea pleca din oraş ?

—  Nu, zise Ole Andreson. M-am
săturat să tot alerg de colo pînă colo.

Se uită la perete.

—  Acuma,  nu  mai
e nimic de făcut.

—  Şi nu se poate să aranjezi într-un
fel lucrurile astea ?

—  Nu. Am scrîntit-o. Vorbea cu
acelaşi glas mo­noton. Nu mai e nimic de făcut. După cîtva timp o să mă
hotărăsc şi eu să ies din casă.

—  Atunci,  am plecat, mă duc la George, spuse Nick.

—  La revedere,  zise Ole Andreson   fără să  se uite la Nick. îţi mulţumesc
că ai venit.

Nick ieşi din cameră, închise uşa şi-l mai văzu o dată pe Ole Andreson, cu
hainele pe el, stînd lungit în pat şi uitîndu-se la perete.

Jos, gazda îi spuse :

—  A stat închis în cameră toată
ziua. Mi se pare că nu se simte bine. I-am zis : „Domnule Andreson, într-o zi
frumoasă de toamnă cum e asta ar trebui să te duci să te plimbi", dar el,
nimic.

Toată viaţa îi plăcuse să-şi facă de cap cu femeile, dar
acum ajunsese un desfrînat de cea mai vulgară speţă. în scurt timp deschisese
cîteva cîrciumi noi în judeţ. Se ştia îndeobşte că are ceva parale -dacă nu
chiar o sută de mii de ruble, în orice caz, cam pe aproape. Multă lume din oraş
şi din judeţ lua bani cu împru­mut de la el, bineînţeles în schimbul unor
gajuri cît se poate de sigure. în ultimul timp era puhav la faţă de băutură şi
părea să nu mai fie chiar în toate minţile; uneori nu-şi dădea seama ce face,
pierdea socoteala lucrurilor, începea cu una şi sfîrşea cu alta, avea gesturi
dezordonate şi se îmbăta tot mai des. Să nu fi fost nelipsitul lacheu Grigori,
care îmbătrînise o dată cu el, purtîndu-i de grijă ca o dădacă, Fiodor
Pavlovici ar fi intrat desigur în cine ştie ce buclucuri serioase. Se pare că
venirea lui Alioşa avusese oarecare înrîurire asupra lui din punct de vedere
moral şi că în sufletul acestui om îmbătrînit înainte de vreme se treziseră
unele reminiscenţe de mult adormite: „Ştii, îi spunea el uneori lui Alioşa, pe
care se străduia sâ-l cunoască mai bine, semeni grozav cu ea, cu apucata".
Voia, adică, să spună, cu răposata lui soţie, mama lui Alioşa. Pînă la urmă,
tot lacheul Grigori fusese cel care-l ajutase pe băiat să găsească mormîntul
„apucatei". Acesta îl luase cu el la cimitir, şi acolo, într-un colţ, îi
arătase o placa de fontă, modestă, dar destul de aspectuoasă, pe care «taul
scrise numele, starea, vîrsta şi anul morţii răposatei dedesubt un epitaf de
modă veche, aşa cum poţi citi la tot pasul pe mormintele celor din pătura mijlocie.
Mare îi fusese mirarea lui Alioşa aflînd că placa funerară era tot opera lui
Grigori. El o pusese, cu cheltuiala lui, în memoria bietei apucate", după
ce Fiodor Pavlovici, pe care-l tot bătuse la cap pomenindu-i mereu de cimitir,
plecase în cele din urmă la Odesa, lăsînd baltă totul – şi mormîntul, şi
amintirile din trecut. Alioşa nu dăduse nici un semn de emoţie cînd
descoperise, în sfîrşit, locul unde era îngropată maică-sa; ascultase relatarea
judicioasă a lui Grigori, care-i împărtăşea cu gravitate împrejurările în care
placa fusese aşezată şi, după ce stătuse cîteva clipe cu capul în piept,
plecase fără să scoată o vorbă. Un an întreg după aceea n-a mai călcat prin
cimitir. Deşi episodică, întîmplarea aceasta avu asupra lui Fiodor Pavlovici un
real efect, manifestat însă într-un chip cu totul original. Tatăl lui Alioşa
făcu imediat o donaţie de o mie de ruble mînăstirii noastre pentru pomenirea
răposatei sale soţii, dar nu a celei de-a doua, mama lui Alioşa, „apuca­ta",
ci a primei neveste, Adelaida Ivanovna, care-l lua la bătaie. în aceeaşi seară
se îmbătase criţă şi începuse să-i înjure pe călugări de faţă cu Alioşa. Nu era
evlavios şi în viaţa lui nu aprinsese nici măcar o luminare de cinci copeici la
biserică. Ce bizare sînt ideile şi sentimentele unor aseme­nea indivizi şi ce
curioase elanuri se nasc cîteodatâ în sufle­tul lor!

După cum spuneam, Fiodor Pavlovici se buhăise din pricina
băuturii. în perioada despre care vorbim, pe figura lui se puteau citi cu
uşurinţă atît caracterul, cît şi felul său de viaţă. Pe lîngâ pungile ce
atîrnau puhave sub ochişorii lui bănuitori, ironici şi pururea aroganţi, pe
lîngă sumedenia de cute subţiri ce-i brăzdau obrăjorul mic, dar grăsuliu, de
sub bărbia lui ascuţită ieşea în afară, lunguieţ şi bulbucat ca o punguţă cu
bani, mărul lui Adam, făcînd ca mutra lui să pară pe cît de libidinoasă, pe
atît de respingătoare. Dacă mai adăugăm că avea o gură mare, flămîndă, cu buze
groase ce âsau să i se vadă dinţii stricaţi, ca nişte cioturi negricioase, portretul
va fi pe deplin creionat. Cînd vorbea, te împroşca tot cu salivă. El însuşi, de
altminteri, lua în derîdere propria-i înfăţişare, deşi părea cît se poate de
mulţumit de sine. îi plăcea de obicei să atragă atenţia asupra nasului său, un
nas acvilin, potrivit ca mărime şi foarte subţire. „Adevărat nas de roman,
zicea el; nasul împreună cu mărul lui Adam îmi dau -nu-i aşa? – aerul unui
patrician roman, bineînţeles din timpul decăderii imperiului", şi se umfla
în pene de cîte ori spunea asta.