e-books

V-am arătat
doar câteva fapte mărunte, dar care vă vor
face să înţelegeţi plăcerea
nesfârşită pe care o
aflam în felul meu de viaţă şi mai
cu seamă în meseria mea. Să fii
oprit, de pildă, pe sălile
tribunalului, de nevasta unui acuzat pe care l-ai apărat
numai din spirit de dreptate şi din milă, adică fără să-i iei
un ban, s-o auzi murmurând că prin nimic,
dar absolut prin nimic nu-şi va putea arăta
recunoştinţa pentru ceea
ce ai făcut pentru ei, să-i răspunzi
atunci că era firesc să fi făcut aşa, că
oricine ar fi procedat la fel, să-i oferi chiar
un mic ajutor, apoi, spre a curma toate acele efuziuni şi a le
păstra astfel întreaga valoare, să săruţi mâna
bietei femei şi să pleci, credeţi-mă, dragă
domnule, înseamnă să te ridici mult
mai sus decât ambiţiosul de rând si să atingi
acea culme unde vir­tutea nu se mai hrăneşte
decât din ea însăşi.

Să ne
oprim pe aceste înălţimi. Înţelegeţi acum
ce voiam să spun afirmând că ţinteam
mai sus. Vorbeam tocmai de aceste culmi, singurele pe care pot trăi. Da,
m-am simţit întotdeauna bine doar în situaţiile
nobile. Până şi în cele mai
mici amănunte ale vieţii simţeam
nevoia să mă depăşesc.
Preferam autobuzul metroului, trăsurile
taxiurilor, iar la ca­fenea, mesele din stradă celor
dinăuntru. Îmi plăceau avioa­nele sportive, care-ţi îngăduie să zbori
în înaltul cerului cu capul descoperit, iar pe vapor puteam fi văzut făcând
nesfârşite plimbări pe dunetă. La
munte ocoleam văile adânci, căutând crestele şi podişurile
înalte; întotdeauna mă dovedeam a fi cel puţin omul
dealurilor. Dacă soarta m-ar fi silit să-mi
aleg o meserie manuală, strungar sau tinichigiu, aş fi
ales-o, puteţi fi sigur, pe cea de a doua, ca să pot
repara acoperişuri şi să mă îmbăt
astfel de înălţimi. Buncărele,
calele, subteranele, grotele, prăpăstiile
îmi făceau o silă nespusă.
Nutream chiar o ură cu totul specială
împotriva speologilor, care aveau neobrăzarea să
figureze în prima pagină a ziare­lor şi ale căror
performanţe mă umpleau de
scârbă. Să te căzneşti să ajungi
la cota minus opt sute, cu riscul de a te pomeni cu capul înţepenit
în crăpătura unei
stânci (într-un sifon, cum spun aceşti inconştienţi), mi
se pare o ispravă vrednică de nişte
caractere pervertite sau grav bolnave, ba chiar o adevărată crimă.

Un balcon natural , aflat la
cinci-şase sute de metri deasu­pra mării ce
se zăreşte în depărtare scăldată în
lumină, era dimpotrivă, locul
unde respiram în voie, mai cu seamă dacă eram
singur, mult deasupra celorlalţi oameni, ce-mi
apăreau atunci ca nişte furnici. Înţelegeam
uşor de ce predicile cu urmări hotărâtoare
şi marile minuni au avut întotdeauna loc pe înălţimi.
După părerea mea, meditaţia era
cu neputinţă într-un beci sau într-o celulă de
închisoare (în afară de cazul când se afla într-un turn cu
perspectivă largă); în asemenea
locuri nu făceai decât să mucegăieşti. Şi îl înţelegeam
pe acel om care n-a mai vrut să fie călugăr
pentru că fereastra chiliei sale, în loc să se
deschidă, aşa cum se aşteptase,
spre o prive­lişte întinsă, dădea către un
zid. Eu unul, fiţi sigur, nu mucegăiam. În
fiece clipă a zilei, în mine însumi şi
printre ceilalţi, mă căţăram pe
înălţimi, unde aprindeam focuri luminoase, primind
vesele rugi de mulţumire, ce se înălţau până la
mine. Şi astfel, mă bucuram de viaţă şi de
propria-mi desăvârşire.