e-books

Multe flori
lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.

Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.

Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte…
Floarea piere, viaţa trece!

 

― Sunt morţi, poţi să
fii sigur, îi confirmă Vic. Figura lui ridată se îngălbenise şi, încercând
să-şi răsucească o ţigară, răspândi tutunul peste tot. Sunt cele mai moarte persoane
pe care le-am văzut vreodată.

Căută spre Stu, care
dădu din cap şi-şi puse mâinile în buzu­nare, cuprins de greaţă.

Bărbatul întins la
pământ scoase un geamăt profund din gât şi atunci toţi îşi îndreptară atenţia
spre el. Fiind evident că necunoscutul vorbea, sau în orice caz încerca din
răsputeri să zică ceva, Hap îngenunche lângă el, considerând de datoria lui să
facă acest lucru.

Era limpede că omul
trecea prin aceleaşi suferinţe pe care le înduraseră femeia şi copilul din
maşină. Nasul îi curgea abun­dent, iar în respiraţie i se auzea şi un zgomot
subacvatic ciudat, un soi de gâlgâit venind din piept. Pielea de sub ochi se
umfla, însă nu era încă neagră, avea doar o tentă purpurie, ca de vânătaie.
Gâtul părea foarte gros, iar carnea umflată formase două bărbii suplimentare.
Avea febră mare; dacă te apropiai de el te simţeai ca pe marginea unei gropi
umplute cu mangal, pregătită pentru fripturi.

― Câinele, mormăi el.
I-aţi dat drumul câinelui?

― Domnule, îi spuse
Hap, atingându-l cu blândeţe. Am che­mat ambulanţa. Ai să te faci bine.

― Cadranul ceasului
s-a făcut roşu, gâfâi omul de pe podea.

Fu cuprins apoi de o
criză de tuse, de un şir nesfârşit de horcăieli chinuitoare care răspândiră
jur-împrejur sfori groase de mucozităţi. Hap se trase înapoi, strâmbându-se
disperat.

― Poate ar fi mai bine
să-l întoarcem cu faţa în jos, propuse Vic. E-n primejdie să se sufoce.

Dar înainte să-şi
poată pune în aplicare planul, tusea se domoli, înlocuită fiind de o respiraţie
inegală, ca de foale. Omul clipi încet din ochi şi-i privi pe cei adunaţi în
jur.

― Unde… suntem?

― În Arnette, îi
răspunse Hap. Benzinăria Texaco a lui Bill Hapscomb. Mi-ai dărâmat nişte pompe.
Adăugă apoi, cu grabă: E-n regulă. Iera asigurate.

Bărbatul încercă să se
ridice de la pământ, dar fără succes. Trebui să se mulţumească să-şi aşeze mâna
pe braţul lui Hap.

― Soţia mea… fetiţa
mea…

― Sunt bine, îi zise
Hap, zâmbind idiot.

― Se pare că a dat
peste mine o boală teribilă. Fiecare respiraţie a omului era însoţită de o
horcăială groasă. Şi ele erau bolnave. De când am plecat, acum două zile. Salt
Lake City… Ochii i se închiseră încet. Bolnave… cred că nu ne-am mişcat
suficient de repede, până la urmă…

Din depărtări ajunse
la ei, din ce în ce mai aproape, sunetul tânguitor al sirenei Ambulanţei
Voluntarilor din Arnette.

― O, Doamne, oftă
Tommy Wannamaker.

Ochii bolnavului
tremurară şi se deschiseră iarăşi, iar de această dată trădau o grijă acută şi
intensă. Se luptă din nou să se ridice. Sudoarea i se scurgea pe obraji. Se
agăţă de Hap.

― Sally şi Baby LaVon
sunt bine?

În săptămânile următoare, Sam ajunse să
aştepte aceste plim­bări cu ceea ce mai întâi păru a fi o uşoară încordare,
apoi un entuziasm moderat, iar în cele din urmă o dorinţă arzătoare. Se obişnui
să iasă neînsoţit pentru durate din ce în ce mai lungi: la început, pentru
câteva ore dimineaţa; apoi, dimineaţa şi seara. După care, îşi petrecea
întreaga zi plecat, iar uneori, câte o zi şi o noapte.

La capătul celei de-a
treia săptămâni, Yama şi Ratri stătură de vorbă despre asta sub umbrar, în
primele ore ale dimineţii.

― Nu-mi place cum stau lucrurile, zise Yama.
Nu-l putem jigni impunându-i acum compania noastră. Dar e periculos pe-acolo,
pe-afară, mai ales pentru unul născut din nou, cum este el. Ar trebui să ştim
cum îşi petrece timpul.

― Dar, orice ar face, îl ajută să-şi revină,
spuse Ratri, în­ghiţind o fructă zaharisită şi dând dintr-o mână plinuţă. Este
mai puţin plecat cu gândul. Vorbeşte mai mult, glumeşte chiar. Bea vinul pe
care i-l aducem. Pofta de mâncare îi revine.

― Dar dacă se întâlneşte cu un trimis al lui
Trimurti, judecata de apoi se poate declanşa.

Ratri mesteca rar.

― Nu prea e probabil, totuşi, să se întâmple
aşa ceva în ţara asta şi în momentul de faţă, declară ea. Animalele vor vedea
în el un copil şi nu-i vor face nici un rău. Oamenii îl vor lua drept un sfânt
pustnicit. Demonii îi ştiu de mult de frică şi-au să-l respecte.

Yama, însă, clătină
din cap.

― Doamnă, nu este chiar atât de simplu. Cu
toate că mi-am demontat multe piese ale maşinăriei şi-am ascuns-o la mare dis­tanţă
de aici, un atât de masiv transfer de energie ca cel pe care l-am folosit eu nu
se poate să fi trecut neobservat. Mai devreme sau mai târziu, acest loc va fi
vizitat. Am folosit ecrane şi dispo­zitive de inducere în eroare, dar zona
asta, în întregime, e posibil să fi apărut pentru anumite locuri ca şi cum
Focul Universal ar fi executat un dans pe hartă. În curînd va trebui să ne
mutăm. Aş prefera să aştept până ce implicarea ne va fi complet descoperită,
dar…

― Nu s-ar putea ca nişte forţe naturale să fi
produs aceleaşi efecte energetice ca şi lucrările tale?

― Ba da, şi chiar apar în această zonă, motiv
pentru care am şi ales-o ca bază ― aşa că, la fel de bine, s-ar putea şi să nu
se întâmple nimic. Totuşi, mă îndoiesc de asta. Iscoadele mele de prin sate nu
raportează nici o mişcare, acum. Dar în ziua întoar­cerii lui, zic unii că,
săltând pe creasta furtunii, a fost văzut tre­când carul tunetului, gonind prin
ceruri şi prin ţinuturile înconjurătoare. Asta a fost departe de aici, dar nu
pot să cred că fără nici o legătură.

Le‑am privit feţele;
vreo doi erau gata să spună: "Mai bine m‑ai împuşca!". Probabil că am
ezitat prea mult, pentru că "Domnul" a zbierat:, fă ce‑ţi spun,
acum!". Nu numai atît, dar mă şi ameninţa cu pistolul.

Aşa că, pur şi
simplu, l‑am sunat pe Rudolph; a ezitat şi el, aşa că i‑am zbierat şi eu în
urechi.

— Trimite‑le aici
prin fax, şi gata! i‑am cerut. Numai pe cele de anul trecut.

Ne‑am holbat
cincisprezece minute la aparatul fax din colţul camerei, temîndu‑ne că
"Domnul" ar putea începe să ne execute, dacă formularele 1040 nu‑şi
făceau apariţia mai repede.

 

 

 

2

 

Proaspăt uns pe
postul de scrib al grupului, m‑am aşezat acolo unde, cu pistolul, mi‑a indicat
"Domnul". Strîngeam în mînă copiile transmise prin fax. Tovarăşii mei
stăteau de aproape două ore în picioare, cu spatele la perete, încă strînşi
unii în alţii, abia reuşind să se mai mişte; li se muiau picioarele şi abia mai
puteau sta drept. Arătau groaznic.

Dar chinul lor abia
începea.

— Tu mai întîi, îmi
spuse el. Cum te numeşti?

— Michael Brock, i‑am răspuns, politicos.
Bucuros de cunoştinţă.

— Cîţi bani ai cîştigat anul trecut?

— Ţi‑am mai spus. O sută douăzeci de mii.
Impozabili.

— Cît ai dat pentru
opere de caritate?

Eram sigur că nu
puteam minţi. Nu eram consultant finan­ciar, dar aveam încredere în talentul
meu de a‑l duce cu preşul. Mi‑am găsit declaraţia de impozit şi am început să
răsfoiesc paginile, fără să mă grăbesc. Claire cîştigase treizeci şi una de mii
de dolari din munca de chirurg rezident cu vechime de doi ani, aşa că venitul
nostru total era destul de frumuşel. Dar am plătit cincizeci şi trei de mii pe
impozite — federale şi altele, de o uimitoare diversitate — şi, după achitarea
împrumutului pentru studiile lui Claire, reprezentînd cheltuielile ei din anii
de studenţie, plus doua mii patru sute pe lună, pentru un minunat apartament în
Georgetown, două maşini ultimul tip cu ipotecile obligatorii şi o mulţime de
alte cheltuieli, legate în mod firesc de un stil de viaţă confortabil,
investisem numai douăzeci şi două de mii în fonduri mutuale.

V-am arătat
doar câteva fapte mărunte, dar care vă vor
face să înţelegeţi plăcerea
nesfârşită pe care o
aflam în felul meu de viaţă şi mai
cu seamă în meseria mea. Să fii
oprit, de pildă, pe sălile
tribunalului, de nevasta unui acuzat pe care l-ai apărat
numai din spirit de dreptate şi din milă, adică fără să-i iei
un ban, s-o auzi murmurând că prin nimic,
dar absolut prin nimic nu-şi va putea arăta
recunoştinţa pentru ceea
ce ai făcut pentru ei, să-i răspunzi
atunci că era firesc să fi făcut aşa, că
oricine ar fi procedat la fel, să-i oferi chiar
un mic ajutor, apoi, spre a curma toate acele efuziuni şi a le
păstra astfel întreaga valoare, să săruţi mâna
bietei femei şi să pleci, credeţi-mă, dragă
domnule, înseamnă să te ridici mult
mai sus decât ambiţiosul de rând si să atingi
acea culme unde vir­tutea nu se mai hrăneşte
decât din ea însăşi.

Să ne
oprim pe aceste înălţimi. Înţelegeţi acum
ce voiam să spun afirmând că ţinteam
mai sus. Vorbeam tocmai de aceste culmi, singurele pe care pot trăi. Da,
m-am simţit întotdeauna bine doar în situaţiile
nobile. Până şi în cele mai
mici amănunte ale vieţii simţeam
nevoia să mă depăşesc.
Preferam autobuzul metroului, trăsurile
taxiurilor, iar la ca­fenea, mesele din stradă celor
dinăuntru. Îmi plăceau avioa­nele sportive, care-ţi îngăduie să zbori
în înaltul cerului cu capul descoperit, iar pe vapor puteam fi văzut făcând
nesfârşite plimbări pe dunetă. La
munte ocoleam văile adânci, căutând crestele şi podişurile
înalte; întotdeauna mă dovedeam a fi cel puţin omul
dealurilor. Dacă soarta m-ar fi silit să-mi
aleg o meserie manuală, strungar sau tinichigiu, aş fi
ales-o, puteţi fi sigur, pe cea de a doua, ca să pot
repara acoperişuri şi să mă îmbăt
astfel de înălţimi. Buncărele,
calele, subteranele, grotele, prăpăstiile
îmi făceau o silă nespusă.
Nutream chiar o ură cu totul specială
împotriva speologilor, care aveau neobrăzarea să
figureze în prima pagină a ziare­lor şi ale căror
performanţe mă umpleau de
scârbă. Să te căzneşti să ajungi
la cota minus opt sute, cu riscul de a te pomeni cu capul înţepenit
în crăpătura unei
stânci (într-un sifon, cum spun aceşti inconştienţi), mi
se pare o ispravă vrednică de nişte
caractere pervertite sau grav bolnave, ba chiar o adevărată crimă.

Un balcon natural, aflat la
cinci-şase sute de metri deasu­pra mării ce
se zăreşte în depărtare scăldată în
lumină, era dimpotrivă, locul
unde respiram în voie, mai cu seamă dacă eram
singur, mult deasupra celorlalţi oameni, ce-mi
apăreau atunci ca nişte furnici. Înţelegeam
uşor de ce predicile cu urmări hotărâtoare
şi marile minuni au avut întotdeauna loc pe înălţimi.
După părerea mea, meditaţia era
cu neputinţă într-un beci sau într-o celulă de
închisoare (în afară de cazul când se afla într-un turn cu
perspectivă largă); în asemenea
locuri nu făceai decât să mucegăieşti. Şi îl înţelegeam
pe acel om care n-a mai vrut să fie călugăr
pentru că fereastra chiliei sale, în loc să se
deschidă, aşa cum se aşteptase,
spre o prive­lişte întinsă, dădea către un
zid. Eu unul, fiţi sigur, nu mucegăiam. În
fiece clipă a zilei, în mine însumi şi
printre ceilalţi, mă căţăram pe
înălţimi, unde aprindeam focuri luminoase, primind
vesele rugi de mulţumire, ce se înălţau până la
mine. Şi astfel, mă bucuram de viaţă şi de
propria-mi desăvârşire.

În primele cîteva minute, animalelor nu le
veni să creadă în norocul lor. Prima lor reacţie fu aceea de a galopa in
corpore de jur împrejurul fermei, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că
nici o fiinţa omenească nu se ascundea pe nicăieri înăuntru; apoi alergară
către clădirile fermei pentru a şterge definitiv şi ultimele urme ale domniei
detestate a lui Jones. Încăperea cu hamuri de la capătul grajdurilor fu
deschisă cu forţa; zăbalele, belciugele de pus în nas, lanţurile pentru cîini,
cuţitele nemiloase cu care domnul Jones avu­sese obiceiul să castreze porcii şi
mieii, toate fură aruncate în puţ. Hăţurile, căpestrele, ochelarii pentru cai,
sacii umilitori de pus sub bot le aruncară în fo­cul pentru gunoaie care ardea
în curte. La fel şi bi­ciurile. Toate animalele începură să exulte de bucurie
văzînd biciurile cum se calcinau în flăcări. Snowball azvîrli în flăcări şi
panglicile cu care erau împodobite de obicei coamele şi cozile cailor în zilele
de tîrg.

― Panglicile, zise el, trebuie considerate ca
fiind haine, care sînt marca oamenilor. Toate animalele trebuie să umble goale.

Cînd auzi asta, Boxer
îşi luă pălărioara de pai pe care o purta vara ca să nu-i intre muştele în
urechi şi o azvîrli pe foc alături de celelalte obiecte.

Într-un timp foarte scurt, animalele reuşiră
să dis­trugă tot ce le mai amintea de domnul Jones. După aceea, Napoleon le
conduse înapoi la magazie şi dă­rui, de acolo, cîte o raţie dublă de porumb la
toată lumea, plus doi biscuiţi pentru fiecare cîine. Apoi cîntară Animale
din Anglia, de la un capăt la altul, de şapte ori, alergînd, iar, în cele
din urmă, se întinseră pentru noapte şi dormiră cum nu mai dormiseră ni­ciodată
pînă atunci.

Deşteptîndu-se în
zori, ca de obicei, îşi amintiră deodată fapta plină de glorie care avusese loc
şi se năpustiră toate afară pe păşune. În mijlocul păşunii era o movilă care
oferea o perspectivă largă asupra unei mari părţi a fermei. Animalele se
îngrămădiră spre vîrf şi priviră cu atenţie în jurul lor, în lumina limpede a
dimineţii. Da, era a lor ― tot ceea ce ve­deau era al lor! In extazul acestui
gînd, începură să ţopăie de colo-colo şi în cercuri, să sară în sus, pline, de
excitare. Se rostogoliră în rouă, înfulecară guri în­tregi din iarba dulce de
vară, aruncară în sus cu pi­cioarele bucăţi de pămînt negru, mirosindu-i parfu­mul
bogat. Apoi făcură o inspecţie a întregii ferme, privind cu admiraţie mută
pămîntul arabil, cîmpul cu fîn, livada, iazul, crîngul. Era ca şi cum n-ar fi
văzut aceste locuri niciodată şi, chiar şi acum, cu greu le venea să creadă că
erau numai ale lor. După aceea se întoarseră către clădirile fermei şi se
opriră în tăcere în faţa uşii casei. Şi aceea era a lor, dar se temeau să
intre. După o clipă, totuşi, Snowball şi Napoleon îm­pinseră uşa cu umerii şi
animalele intrară în şir in­dian, umblînd cu extrem de multă grijă, ca nu cumva
să deranjeze ceva. Trecură pe vîrfuri dintr-o cameră într-alta, temîndu-se să
vorbească mai tare decît în şoaptă şi holbîndu-se cu un fel de sfială la luxul
de necrezut, la paturile cu saltele din pene, la oglinzi, la canapeaua din păr
de cal, la covorul de Bruxelles, la litografia reginei Victoria deasupra
căminului din sa­lon. Tocmai se întorceau, coborînd scările, cînd se descoperi
că Mollie lipsea. Merseră înapoi şi o găsiră în cel mai bun dormitor: luase o
bucată de panglică albastră din toaleta doamnei Jones, o ţinea la umăr şi se admira
prosteşte în oglindă. Celelalte îi repro­şară fapta cu asprime şi-apoi ieşiră.
Cîteva’şunci care atîrnau în bucătărie fură scoase afară pentru a fi în­mormîntate,
iar butoiul cu bere din cămară fu spart, cu o lovitură de copită, de către
Boxer; nimic altceva din casă nu se mişcă din loc. O rezoluţie unanimă fu
imediat votată, şi anume de a păstra casa ca muzeu.

Lumina tortelor aprinse in candelabrele de-arama,
Din sala tronului sculptata in ametist si in porfir
N-au straluciri mai vorbitoare
Ca ochii tai desprinsi din soare;
Iar luna plina-n prima noapte, veghind in tristul cimitir -
Un cap de mort pictat pe-o pinza enorma, nencadrata-n rama,

In prima noapte luna plina
N-a inspirat mai multi artisti
Ca ochii tai nespus de tristi
Muiati in lacrimi si-n lumina…
 

Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit
glasul parcă înspăimîntat: "Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?"
Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la
nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată,
vocea mamei a revenit: "Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce
înseamnă asta?" Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem,
oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar
mama, spre uimirea mea, nu le pro­nunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să
vie el în patul ei. Îl zgîlţîi: "Pleacă de-aici!", cu un fel de
oroare înspăimîntată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce se va
întîmpla cu ea? Tata scoase un fel de mîrîit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai
departe. Şi atunci mama pronunţă cuvîntul "ruşine", dar nu cu
înţelesul pe care îl aşteptam eu: "Nu ţi-e ruşine, om bătrîn?!".
Astfel îi zise. Am înce­tat să mai respir, atît de tare m-au uluit aceste
cuvinte. Cum om bătrîn? Tata nu era nicidecum om bătrîn, era subţirel şi tînăr,
abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic şi era
sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau
oftînd, sau văitîndu-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese
greutatea anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îşi
iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la
uzină. Dar mama? Ea se considera bătrînă!? Pentru mine era neschimbată, obrazul
ei n-avea zbîrcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de
căldură cînd mă săruta ca şi atunci cînd eram mic, nu
lîncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne
vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă
nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi
doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem nici­odată
făcînd sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întîmpla în alte
familii, bănuiam că asta se intîmpla totuşi în lipsa mea sigură de acasă, cînd
plecam pe la rude sau la vreun coleg… Dar iată că nu ! De cînd oare? Şi de ce? Desigur, după petrecerea de la
nuntă, fusesem eu gata să gîndesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam
auzi şi se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg
limpede că încă mai de­mult mama… şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o
simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el
acceptase acest lucru nefiresc… Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii
deschişi şi cu auzul încor­dat, aşteptam să văd sfîrşitul. Tata s-a ridicat în
cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mişcări
într-adevăr de om bătrîn s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare.
"Cine ştie, mi-am spus, poate că într-adevăr sînt bătrîni amîndoi şi mama
are dreptate…" Aşa am gîndit în clipele acelea, dar dimineaţa, cînd i-am
văzut pe amîndoi, acest gînd s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu
observă treptele vîrstei şi confundă, adică nu fac nici o deosebire între o
femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La liceu aveam o femeie de
serviciu de vreo cincizeci şi mă uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de
ameţeală la trupul ei încă tînăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla.
Şi odată cînd am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors
capul şi s-a uitat la mine cu un surîs de compli­citate şi, ca din întîmplare,
m-a atins cu şoldul… Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surîsul şi
atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă
dragoste cu mine… Avea viaţă în trupul ei şi am auzit mai tîrziu că unii
dintre colegii mai mari ştiau unde stă…

VI

 

― Numai subconştientul meu colcăie.
Dorm agitat şi visez tot felul de lucruri ciudate, mări noroioase, câini cu
ochi omeneşti, pe care, dacă le-aş auzi de la altul, le-aş socoti nişte
aberaţii. Într-o noapte, camera mea se umpluse de clepsidre sparte din care
curgea nisipul. Şi, pe măsură ce trecea timpul, simţeam cum creştea nisipul în
jurul meu. Am intrat în panică şi am vrut să ies, dar, afară, vântul urla ca o
căţea înnebunită că şi-a pierdut puii. Am răsuflat uşurat când am zărit-o pe
Ana şi am încercat să mă apropii, convins că, aşa, voi fi în siguranţă."Nu
mă atinge", mi-a şoptit ea. După care mi-a dat o explicaţie, abia
desluşită, care m-a nedumerit: "Dacă îmi vei atinge acum părul sau umerii
mă voi risipi şi vor trebui să treacă veacuri până să renasc din nou din deşert.
Stai pe loc şi încearcă să rămâi liniştit, evitând să-mi spui numele ori să mă
chemi." Apoi, a tăcut, ca şi cum obosise vorbind. Am stat nemişcat până ce
Ana s-a întors şi a deschis uşa să plece. Atunci m-a cuprins din nou panica şi
am mers prin nisip după ea. Când am ajuns la peretele de la uşă, am constatat
că era rece, aproape îngheţat. În plus, răspândea un miros dulceag, greţos, pe
care-l cunoşteam de undeva. Fără să mă mai pot stăpâni, am chemat-o:
"Ana". Ea s-a oprit şi s-a uitat cu reproş la mine, dându-mi de
înţeles că imprudenţa de a o numi îi putea fi, mai devreme, fatală. I-am spus
în şoaptă: "Dacă toate devin timp mort, şi şerpii sunt de nisip. Nu mă pot
muşca. De câte ori îi simt pe trupul meu, nu-mi rămâne decât să mă scutur de
nisip…" A trebuit să aştept să se potolească vântul, ca să aud
răspunsul: "Şerpii sunt adevăraţi, Galilei".

 

 

VII

 

― Să ne întoarcem la momentul în care
ai abjurat.

― Abjurarea era o formalitate. Speram
că toată lumea va înţelege asta. Ca să scap cu viaţă, am retractat de formă un
adevăr pe care, oricum, nu-l poate modifica nimeni. Fie că re­tractam, fie că
nu, pământul tot se învârtea mai departe. Cu mine, cu inchizitorii, cu
jilţurile lor, cu cei care aşteptau să vadă dacă era cazul să ducă lemne în
piaţă, pentru a înălţa un rug, şi cu cei care se pregăteau să asiste la
spectacol. Se învârtea fără să se oprească o clipă.

― Eppur si muove, cum ai
murmurat la ieşire.

― Exact. Am fost surprins să descopăr,
după aceea, că mi se reproşează o formalitate. Numai buzele mele au retractat.
În sinea mea, nu m-am dezis niciodată de ceea ce cred.

― Îţi închipui că inchizitorii nu
ştiau că era o formalitate? Îi crezi atât de proşti încât să nu-şi fi dat seama
că tu rămâneai la părerile tale? Erau siguri de asta Dar pe ei nu, neapărat,
ideile tale îi interesau, ci să joace o comedie, să organizeze o
"formalitate", cum zici, în care, solemn şi public, să-ţi repudiezi
părerile pentru ca, astfel, nimeni să nu fie ispitit să se ia după tine. De
asta aveau nevoie. Nu să te educe, ci să te umilească.

După miezul nopţii, gîndeşti ca şi cum
n-ai mai fi în viaţă sau – în cel mai bun caz – ca şi cum n-ai mai fi tu. Devii
o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii
că acestea respiră prin tine. Eşti victima unui complot al forţelor obscure, căci
dintr-un individ nu se poate naşte o tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce
ne întrece îşi are sursa în afară de noi. Atît plăcerea, cît şi suferinţa.
Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că
nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atîta plinătate. Aşa
se întîmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti singur, dar cu toată singurătatea.

 

Cînd totul se mineralizează, nostalgia însăşi
devine geometrie, stîncile par fluide faţă de împietrirea vagului sufletesc şi
nuanţele sînt mai prăpăstioase decît munţii. Atunci nu-ţi mai trebuie decît
tremurul şi privirea cîinilor călcaţi, şi-un ceas hodorogit din alte secole -
pernă a unei frunţi înnebunite.

 

De cîte ori mă primblu prin ceaţă, mă dezvăluiesc
mai uşor mie însumi. Soarele te înstrăinează, căci descoperindu-ţi lumea, te
leagă înşelăciunilor ei. Dar ceaţa este culoarea amărăciunii.

 

Accesele de milă sînt precedate de o stare
de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele,
de a nu te topi în ele. Mila este forma patologică a cunoaşterii intuitive. Cu
toate acestea, nu poate fi aşezată în rîndul bolilor, ea fiind un leşin…
vertical. Cazi în direcţia propriei singurătăţi.

 

Nopţile albe – singurele negre – te fac un
adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund…
Scufundarea muzicală şi nedefinită spre rădăcinile temporalităţii rămîne o
voluptate neîmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decît sărind
din el. Saltul acesta ni-l face însă exterior; îi percepem marginile, dar nu în
experienţa lui. Suspendarea îl transformă în irealitate şi-i răpeşte sugestia
de infinit – decor al nopţilor albe.

Somnul n-are alt rost decît uitarea
timpului, a principiului demonic ce veghează în el.

 

În biserici mă gîndesc adesea ce lucru
mare ar fi religia dacă n-ar fi credincioşii, ci numai neliniştea religioasă a
lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte orga.

continuare