e-books

Lui Vasile îi vine în minte toată viaţa lui de popă aci în sat. Şi, din
toate, înţelege numai atâta, că tată-său mai bine-l lăsa să crească în rândul
celorlalţi feciori. Anii răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu
şcolile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămâni,
şi pentru o fată care şi ea fusese un an la oraş.

A muncit în rând cu ceilalţi oameni din sat. A muncit ca un bou, şi nu s-a
ales cu nimic. Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălţile ce le ţinea
lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de sub firele rare de
iarbă, şi cucuruzul îşi învârtea frunzele ca fusele. Moşia lor cea bună, din
moşi, a pus-o tată-său cu învăţătura lui. Era înrudit cu jumătate satul,
— cât despre partea lui, cât despre partea muierii –mdash;, dar de la aceştia
în zadar cerea. Erau săraci şi n-aveau ce să le dea.

Şi tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din
urmă! Trei vitişoare în grajd, şi nu avea un car de fân! Şi toamna venise
degrabă. Le-ar fi vândut, da’ nu le cumpăra nimeni, numai cu preţ de batjocură.
Oameni mulţi plecaseră la

America.
Îşi vânduseră tot, ca să-şi poată face bani de drum. Şi plecaseră cu gâturile
uscate şi cu ochii umezi. Şi s-au dus mulţi…

De când se porniseră oamenii să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla şi
lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost aşa de zdrobit ca în
seara asta.

La o vreme, se ridică iar şi începe să se plimbe prin odaie. Întru târziu,
se opreşte din nou, cu braţele încrucişate, şi stă mult aşa, ca împietrit.

Afară, în noaptea adâncă, vântul vuieşte întruna. Două lacrimi mari se pierd
în barba încâlcită, şi popa Vasile porneşte cu paşi hotărâţi înspre masă şi se
apucă din nou de scris.

Măria-ta!

Eu, Vasile Todoran, de douăzeci şi
cinci de ani preoţesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, aşa e voia
Celui-de-Sus.

Acuma, eu am avut un fecior, pe
care l-am purtat cinci ani la şcoală. Dar ăla a murit. Dac-a murit, s-a hodini,
măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei şti c-a fost mare secetă în
anul acesta, şi am trei vitişoare şi nici un car de fân. Să le vinzi, le dai pe
nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii
n-au să-mi dea nici câte-un cop. Şi am, măria-ta, nevastă, că trăieşte încă, şi
doi băieţi, peste zece ani amândoi, dar pe ăştia vezi bine că nu i-am mai putut
duce la şcoală. Şi aşa, ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată
de douăzeci şi patru de ani. Şi nu s-a măritat încă… A fost un an şi la
şcoală, la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi,
feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii dumneata. Şi aşa, e
trecută de ani şi nu s-a măritat încă. Şi să o vezi numai! Înaltă, mlădioasă,
cu faţa albă ca de crin, cu ochii negri, negri şi umezi! Şi stă aşa, şi nu se
mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă ierţi, măria-ta,
dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la şcoală. Acuma,
de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre,
ori să mă duc de-acasă, că aşa, gândesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că
preoteasa, Ruxandra, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de
asta voiam să-ţi spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în

America. S-au
dus ei încă oameni de la noi, şi au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atâta
mă rog, să-mi dea măria-ta slobozenia asta şi să-mi ţie satul până voi veni. Nu
ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că
sunt fabrici multe şi plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra,
ori pentru cei doi băieţi te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e
trecută de douăzeci şi patru de ani, şi nu s-a măritat încă. Ş-apoi mai spun eu
încă ceva, dar numai măriei-tale: aşa-i ea, nu poate mânca nicicum mălaiul gol.
Şi în

America
mai fac oamenii bani, măria-ta. Şi trăbă să mă duc! Aşteptând slobozenia,
sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, Vasile Todoran, popa din Lupeni"