e-books

(versiune nouă, 1997)

Cea mai mare
fericire, după aceea de

a iubi, e
să-ţi mărturiseşti iubirea.

(Gide, JURNAL)

I

― Nu ştiu ce s-a întâmplat, Galilei,
atunci în faţa tribunalului Inchiziţiei. Poate că ai fost silit să abjuri. Şi,
la urma urmei, este treaba ta.

― Ce povesteşte lumea?

― Lucruri pe care le cunoşti. Unii
spun că ai fost înţelept evitând rugul. Alţii pretind că ţii mai mult la trupul
tău decât la ideile tale.

― Nimeni nu ştie ce preţ mi-au cerut
acele momente.

― Nu se putea oare altfel? Să nu
abjuri…

― Ţi-am mai spus, inima mea n-a rene­gat
nimic

― Ba da, ceea ce ai crezut.

― Pământul se învârte mai departe
chiar dacă nu vrea Inchiziţia…

― E adevărat, dar acesta nu e meritul
tău.

― S-a întâmplat aşa. Ei stăteau în
jilţuri înalte, îmbrăcaţi în purpură şi, în sală, după ce au încetat să
vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu-mi închipui­sem
niciodată că e atât de greu să suporţi o tăcere care te constrânge să stai
într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simţeam că mă înăbuş şi că mi se face
greaţă. Ce-i interesează pe ei cum arată pământul şi soarele? mi-am zis. Ce
legătură au ei cu pământul şi soarele? Să le spun ceva, orice, numai să plec
cât mai repede… să nu-i mai văd. Mă fixau cu ochi goi, reci, fără milă.

― Inchizitorii nu ştiu să surâdă.

― La un moment dat, aproape că nu mai
auzeam ce mă întrebau. Mă obsedau ochii lor. Pustii, cruzi…

― … o cruzime uniformă…

―… şi plini de frig, mai ales. Erau
pironiţi asupra mea ca asupra unui obiect oarecare. Asta mă făcea să nu-i mai
pot îndura. Niciodată nu m-am simţit mai desfiinţat. Nu mai eram eu. Eram ceva
fără importanţă. Un nimic pe care ei îl puteau suprima uşor, fără probleme.

― Aveau nevoie, totuşi, să fii văzut
în genunchi.

― Parcă mă lovise cineva în stomac.
Îmi vâjâia capul şi mi s-a făcut frică să nu vărs. Să scap, mi-am zis, înainte
de a mă da în spectacol.

― Te-ai grăbit să abjuri.

― Sunt convins că am trăit toate umi­linţele
posibile acolo.

― Nu vorbi aşa, Galilei. Nu cunoşti
rugul.

― Unul dintre inchizitori se uita tot
timpul la mâinile mele. Din toată fiinţa mea nu-l interesau, parcă, decât
degetele.

― Se întreba, poate, cum ar fi arătat
strivite.

― Mi-au trecut prin minte multe
atunci. M-am gândit şi la chiparoşii aceştia şi la faptul că, poate, n-aveam
să-i mai revăd niciodată. Şi la lanurile de grâu unde, cândva, mă trânteam la
umbra câte unui măceş, năpă­dit de mirosurile de spic copt şi de iarbă dospită.
O clipă, am simţit o dorinţă nebună să mă tăvălesc la soare pe un răzor cu
scaieţi înfloriţi, ca odinioară… Înţelegi? Toate amintirile mele erau atunci
de partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur. Poţi pricepe că tot trecutul
meu mă împingea să fac asta? Fiindcă tot ce-mi aduceam aminte era plin de
soare.

― Spaima morţii, Galilei. Simplu.

― Memoria mă constrângea, astfel, să
nu-i mai înfrunt pe inchizitori. Poate ea a decis totul… Se vede că nu sunt
nici atât de tare şi nici atât de singur încât să-i pot urma pe martiri..

― Să-i lăsăm pe martiri, deocamdată,
în pace. Ei au ascultat de alte norme, cu toate că au avut şi ei amintiri.

― Bănuiesc că încercările mele de a mă
explica sunt inutile. Fiecare îşi cunoaşte motivele lui. Încât, poate ar fi mai
bine să discutăm despre vară.

― Iartă-mă, Galilei, n-am vrut să te
jignesc

― În plus, eşti prea tânăr ca să
înţelegi de ce mă uit mereu în urmă.

― Am aflat, totuşi, că pentru a putea
să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin…

― În faţa amintirilor suntem egali cu
zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în
puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să
revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic.

― Simţi nevoia să te justifici.

― Nu, ci să mă apăr de cleveteli. Nu
mi-a plăcut niciodată să fiu pus să aleg. Şi dintr-o dată eram pus să aleg
între rug şi viaţa mea. Cum aş fi putut prefera rugul? Ce-mi poate da ceva
care-mi ia totul?

― Consecvenţa cu ideile tale, au zis
unii.

― Mi-a rămas consecvenţa cu inima mea.

― De ce opui inima ideilor, Galilei?

― De ce? Fiindcă inima are raţiunile
ei. Şi, pe urmă, nu cunoşti nopţile mele… Află că îi invidiez pe cei care nu
visează nimic, ale căror nopţi sunt limpezi şi goale…

― Vorbeşti ca şi cum te-ai mai teme şi
azi.

― Ziua pune între mine şi inchizitori
tot ce mă înconjoară. Nici intenţiile, nici între­bările lor nu mă mai pot
atinge. Mă apără, cumva, lumina, vara, fructele. Dar noaptea, în somn, rămân
fără apărare. Şi atunci încep să foiască prin somnul meu şerpii. Mă îndoiesc că
poţi să-ţi dai seama ce mi se întâmplă, dar îţi voi povesti ceva. Acum câţiva
ani, un pădurar prinsese vipere, să le vândă pentru venin. Le-a pus într-un sac
pe care l-a legat la gură şi l-a aruncat sub pat, să stea acolo până dimineaţa.
După care s-a culcat. Când s-a trezit, a simţit cu groază şerpii dormind la
căldură în pat lângă el. Probabil, nu legase bine sacul…

― Oribil coşmar.

― E reală întâmplarea.

― Şi cum a scăpat?

― A înţeles, îngrozit, că, dacă făcea
o singură mişcare, viperele îl vor muşca. De aceea a rămas ţintuit în pat, fără
să mişte un deget, aşteptând. Din fericire, soţia lui, venind, ca de obicei,
dimineaţa la cabană, a intrat fără să trân­tească uşa. Ea a vrut să-i
vorbească, dar, cu privirea terorizată, el i-a atras atenţia asupra şerpilor.
Femeia s-a apropiat uşor, a înţeles, a fiert lapte şi l-a pus într-un ceaun,
jos. Una după alta, viperele adulmecând mirosul de lapte cald, s-au trezit şi au
părăsit patul…

― Cumplită încercare.

― Ei bine, într-o noapte, în vis, eram
eu pădurarul. Dar cel care intrase în cabană era un inchizitor. Tăcea şi se
uita la mine. S-a aşezat pe un scaun şi, deodată, am observat că scaunul semăna
cu jilţul de la Inchiziţie. A scos nişte lumânări, le-a aşezat pe masă şi le-a
aprins. Avea mâna mică… Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică?

― Pentru că nu torturează cu mâna lor.

― În tot acest timp nici nu mă băga în
seamă. Umbla prin încăpere fără zgomot, de parcă era singur. Eu nu existam
pentru el. Apoi, brusc, s-a întors spre mine. Am aşteptat, cu groază, ca vocea
lui să trezească viperele…

― Şi?

― Doar mişca buzele, însă înţelegeam
foarte bine ce spunea. Mă întreba: "Abjuri? Mai crezi că pământul se
învârteşte?" Îl priveam înspăimântat şi mă temeam să scot vreun
cuvânt."Dacă nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare şi viperele se vor
trezi", continuă el. A făcut o pauză, după care a adăugat rânjind:
"Abjurând le vei trezi tu". Mi-am dat seama că, orice aş fi făcut,
rezultatul rămânea, până la urmă, acelaşi. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor
la mine. Buzele i s-au mişcat din nou: "Acum ai înţeles? N-ai nici o
scăpare. Atunci când lumânările vor fi ars până la capăt, vocea mea îşi va
regăsi sune­tul şi vei fi pierdut." În clipa aceea am urlat. Nu mai ţin
minte ce. Şi m-am trezit leoarcă de sudoare… Cum vezi, eu am experimentat, la
fel ca pădurarul, aproape totul.

― Îţi repet, nu cunoşti rugul,
Galilei. Şi trebuie să accepţi că totul a fost aşa cum îţi aminteşti.

― Ştiu. Dar atunci a existat o clipă
în care nu mă mai gândeam la ce eram întrebat, ci mă temeam doar să nu vomit.

― De frică?

― Şi de dezgust. Am abjurat şi pentru
asta. Ca să ies afară, să respir aer curat. Simţeam că nu mai suport. Niciodată
n-am iubit mai mult lumina amiezii, la care doream să ajung cât mai repede.

― De aceea umbli acum singur printre
chiparoşi?

―- Se vede, din felul cum vorbeşti, că
n-ai fost niciodată în faţa inchizitorilor. Ochii lor sunt ca de gheaţă. Când te
privesc, te pătează cu moarte.

― Dacă aş ţine să fiu "avocatul
diavolu­lui", ţi-aş atrage atenţia că, aşa cum statul are nevoie de
poliţie pentru a ne apăra de tâlhari, şi Biserica se vede obligată să se apere
de eretici. Iisus nu i-a alungat, oare, pe farisei din templu?

― Nu-i acelaşi lucru. Iar Dumnezeu nu
are nevoie de gardă pretoriană.

― De acord, Galilei. Tocmai de aceea
vreau să rămân la ce zice lumea şi la îndoielile mele.

― Bine… Cum vrei…

 
continuare