e-books

„… hrăniţi-l cu
pîinea şi cu apa întristării.“ – Cronici 2,18

Poţi spune uşor că universul n-are nici un
rost. Nimeni nu se va supăra. – Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ
oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.

Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză
cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o
excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul
acestei osînde?

Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea
n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.

Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur,
ci singurul.

Dumnezeu
are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gîndurile i
le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el
îi tulbură somnul.

Gîndul la Dumnezeu este un obstacol
sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblînzeşte deloc întunericul de care se va
fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului….

Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu
falsificarea de bani. – Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să
falsifice totul.

Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar
fi fost un sfînt. – Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la
ce ne poate duce? Un Diogene duios…

Platon a numit pe Diogene un Socrate
nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate…

Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din
mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu
din naştere – doliul acestei lumi.

Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa;
remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un
monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de
plumb topit în sînge.

Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui
act oarecare; ei ştiu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. În zadar
le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea înţelege tăria unui chin inutil.

Remuşcarea metafizică este o tulburare fără
cauză, o nelinişte etică pe marginea vieţii. N-ai nici o vină pe care s-o regreţi,
şi totuşi simţi remuşcări. Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un
infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simţi
responsabil de răul universului. Senzaţii de Satană în delir de scrupul. Principiul
Răului în mrejele problemelor etice şi-n teroarea imediată a soluţiilor.

Cu cît
eşti mai puţin indiferent în faţa răului, cu atît eşti mai aproape de remuşcarea
esenţială. Aceasta-i uneori tulbure şi echivocă: atunci porţi povara absenţei
Binelui.

Violetul
e culoarea remuşcării. (Ceea ce e
straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate şi melancolie, cu triumful
ultimei.)

Remuşcarea este forma etică a regretului.
(Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeţi.) Un regret ridicat la rangul
de suferinţă.

Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul.
Apariţia moralei este identică întîiului freamăt de remuşcare.

Un dinamism dureros face din ea o risipă
somptuoasă şi zadarnică a sufletului. – Numai marea – şi fumul de ţigară – ne
dau imaginea ei.

Păcatul
este expresia religioasă a remuşcării, precum regretul expresia ei poetică.
Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.

Te căieşti de ceva ce s-a întîmplat sub
tine… Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a
vulgarităţii a învins reflecţia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de
teologie şi vulgaritate din orice remuşcare.

În nimic nu simţi mai dureros
ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decît interpretarea
morală a acestei ireversibilităţi.

Răul ne dezvăluie substanţa demonică a
timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare;
binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt.
Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui.

Dualismul lor transpune în lumea valorilor
un altul mai adînc: nevinovăţie şi cunoaştere.