e-books

Nu despica firu-n patru! Ştii foarte bine ce vreau
să spun. Strămoşii noştri au construit maşini care ne asigură îndeplinirea
tuturor nevoilor. Bineînţeles că unele dintre ele ar putea fi cu câteva
procente mai eficiente. Dar de ce să ne batem capul? Poţi menţiona o singură
invenţie importantă de care are mare nevoie omenirea acum?

Tânărul oftă.

― Ascultă, tată, începu el calm. Am studiat istoria
la fel de bine ca şi ingineria. Cu vreo douăsprezece secole în urmă, existau
oameni care credeau că totul fusese deja inventat şi asta se întâmpla înainte
de descoperirea electricităţii, ca să nu mai vorbim de aparatele de zbor sau de
astronomie. Ei pur şi simplu nu priveau în viitor: minţile lor erau împotmolite
în propriul prezent. Acelaşi lucru se întâmplă şi azi. De cinci sute de ani
lumea trăieşte şi gândeşte cu creierul trecutului. Recunosc că, în anumite
domenii, dezvoltarea a a atins apogeul şi deci s-a încheiat, dar sunt multe
altele în care nici măcar n-a început. În ceea ce priveşte tehnica, lumea
stagnează. Nu e nimic rău în asta, pentru că, oricum, informaţia se păstrează. Numai
că se pierde timp. Am ajuns pe Pluto acum nouă sute de ani şi unde suntem acum?
Tot pe Pluto! Când vom porni oare să traversăm spaţiul interstelar?

― Dar de ce să ajungem la stele?

Băiatul scoase un strigăt de nemulţumire şi sări
brusc de pe blocul de diamant.

― Asta nu-i o întrebare pentru secolul în care ne
aflăm! Acum o mie de ani, oamenii spuneau: Cine are chef să ajungă pe Lună? Da,
ştiu că e de necrezut, dar ai să găseşti asta în cărţile scrise la vremea
aceea. Pentru noi, Luna e acum doar la patruzeci şi cinci de minute distanţă şi
există oameni ca Harn Jansen, care lucrează pe Pământ şi trăiesc în Plato City.
Am dezvoltat linia de transport interplanetar, dar într-o bună zi ne vom apuca
şi de adevăratul transport spaţial. Aş putea menţiona zeci de alte domenii în
care s-a ajuns la un punct mort ― şi asta din cauză că există oameni care
gândesc ca tine şi care se mulţumesc cu atât cât au.

― Şi ce-i rău în asta?

Peyton îşi ridică mâinile într-un gest semnificativ.

― Tată, fii serios! Ai fost vreodată cu-adevărat
satisfăcut de vreun lucru pe care l-ai creat? Doar animalele sunt mulţumite cu
ceea ce au deja.

Artistul zâmbi mâhnit.

― Poate că ai dreptate. Dar asta nu mă face să-mi
schimb părerea. Rămân la ideea mea că vei ajunge să-ţi iroseşti viaţa, iar
bunicul tău e de acord cu mine.

Se opri o clipă şi păru să-şi aducă aminte de ceva.

― De fapt, coboară pe Pământ special pentru tine,
adăugă.

Faţa tânărului se crispă.

― Tată, uite ce e, ţi-am spus deja ce gândesc. Nu
vreau s-o luăm din nou de la început. Pentru că nici bunicul şi nici întregul
Consiliu Mondial nu-mi vor schimba hotărârea.

Era o afirmaţie destul de bombastică şi Peyton se
întrebă dacă avea într-adevăr să facă ce spusese. Tatăl său era tocmai pe
punctul de a-i răspunde, când în studio răzbătu un sunet melodios, de joasă
intensitate. O secundă mai târziu se auzi o voce monotonă.

― Tatăl dumneavoastră vine să vă vadă, domnule
Peyton.

Îşi privi fiul triumfător.

― Ar fi trebuit să mai adaug, spuse el, că bunicul
soseşte chiar acum. Dar îţi ştiu obiceiul de a dispărea tocmai când e nevoie de
tine.

Tânărul nu răspunse, mulţumindu-se doar să-l
privească în vreme ce ieşea. Apoi pe faţă îi apăru un surâs detaşat. Geamul
imens de glasit al peretelui din faţă al studioului era deschis, şi Peyton ieşi
în balcon. Patru kilometri mai jos, imensul parking de beton sclipea alb în
lumina soarelui, punctat doar din loc în loc de siluetele ca nişte lacrimi
uriaşe ale navelor parcate acolo. Se întoarse şi aruncă o privire în încăpere.
Era goală, dar deja auzea vocea tatălui său care se apropia. Nu mai stătu pe
gânduri: se sprijini cu o mână de balustradă şi îşi făcu vânt pe deasupra ei.

Treizeci de secunde mai târziu, două persoane îşi
făcură apariţia în studio privind în jur cu uimire. Celebrul Richard Peyton ― fără
număr de ordine ― era un bărbat căruia îi puteai da cu uşurinţă şaizeci de ani,
deşi asta ar fi însemnat mai puţin de o treime din vârsta sa reală.

Era îmbrăcat cu o robă purpurie, veştmânt purtat
doar de douăzeci de oameni pe Pământ şi de mai puţin de o sută din întregul
Sistem Solar. Autoritatea şi prestanţa iradiau parcă de pe chipul lui: în
comparaţie cu el, chiar şi propriul său fiu, atât de demn şi de stăpân pe sine,
avea un aer şters şi lipsit de consistenţă.

― Ei bine, unde e?

― Pe naiba! A sărit pe fereastră. Ei, acum vom putea
să discutăm nestânjeniţi.

Cu un surâs viclean, Richard Peyton II îşi ridică
braţul şi formă un număr de opt cifre la comunicatorul său personal de la
încheietură. Răspunsul veni aproape instantaneu. Cu tonuri clare şi impersonale,
vocea automată repeta la nesfârşit: "Stăpânul meu doarme. Vă rog nu-l
deranjaţi. Stăpânul meu doarme. Vă rog nu-l deranjaţi…"

Richard Peyton II apăsă indignat pe comutatorul
aparatului şi se întoarse către tatăl său. Bătrânul chicoti:

― Ce să-i faci, îi umblă mintea repede. Ne-a făcut
figura. Nu putem să-l prindem până nu hotărăşte să-şi deblocheze aparatul, iar
eu, la vârsta mea, nu mă-ncumet să alerg după el.