e-books

PREFAŢĂ

 

Este important să spunem cîteva
lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de
Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune.
Unsprezece ani de viaţă am dedicat
Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi
Elixirul tinereţii fără bătrîneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată
de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tine­reţii fără
bătrîneţe mă seducea cel mai tare: înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui
Dumnezeu, ideea că totul se va sfîrşi într-o bună zi mă aducea la dispe­rare.
Astfel, aflînd despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi
prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărît să mă dedic trup şi su­flet
fabricării lui
Era o perioadă de mari
transformări sociale ― începutul anilor ’70 ― şi încă nu existau publicaţii
serioase cu privire la Alchimie . Am început, la fel ca unul dintre personajele
cărţii, să cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din
străinătate, şi-mi dedicam multe ore din zi studiu­lui simbologiei lor
complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se
dedi­caseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească.
I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul
propriu şi promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate
averi; azi înţeleg că aceş­tia nu ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă
înveţe.
Dar cu toată stăruinţa mea,
rezultatele au fost zero absolut. Nu se întîmpla nimic din ceea ce ma­nualele
de Alchimie afirmau în limbajul lor com­plicat. Era un şir nesfîrşit de
simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu
impresia că mergeam pe un drum greşit, pentru că limbajul simbolic permite o
cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de absenţa oricărui progres, am
comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul
pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel stat,
aşa că am hotărît să-mi folo­sesc studenţii la nişte ateliere de teatru care
aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele
în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe
propria piele adevărul proverbului: "După faptă, şi răsplată". Totul
în jurul meu s-a prăbuşit complet.
Mi-am petrecut următorii şase ani
din viaţă în­tr-o atitudine destul de sceptică în ceea ce priveşte tot ce era
legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante:
că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie
să fugim de propriul nostru destin şi că mîna lui Dumnezeu este infinit de generoasă,
în pofida severităţii ei.
În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organi­zaţia ocultă
unde mi-am găsit şi un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era
scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura mea, m-am apucat din nou să
studiez Alchimia pe cont pro­priu, într-o noapte, cînd stăteam de vorbă după o
epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era
atît de vag şi de complicat.
― Sînt trei tipuri de alchimişti,
spuse Maestrul meu. Aceia care sînt imprecişi pentru că nu ştiu ce vorbesc;
aceia care sînt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul
Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii.
― Şi al treilea tip? am întrebat.
― Aceia care nu au auzit niciodată
vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin experienţa lor, să
descopere Piatra Filosofală.
Aşa s-a hotărît Maestrul meu ―
care aparţinea celui de-al doilea tip ― să-mi predea lecţii de Al­chimie. Am
descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atît, era
unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denu­mit
"inconştientul colectiv". Am descoperit Legen­da personală şi Semnele
lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu intelectual refuza să le
accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este
misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pămîntu­lui.
Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu
lichid, dar toţi putem ― fără umbră de îndoială ― să ne cufun­dăm în Sufletul
Lumii
De aceea Alchimistul este
şi un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am
transmis tot ce am învăţat despre aceasta, am în­cercat să aduc un omagiu
marilor scriitori care au reuşit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway,
Blake, Borges (care a folosit şi el istoria persană în­tr-una din povestirile
lui), Malba Tahan şi alţii
Pentru a completa această lungă
prefaţă şi a ilus­tra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al trei­lea tip de
alchimişti, merită să amintim o întîmplare pe care el însuşi mi-a povestit-o în
laboratorul lui.
Sfînta Maria, cu pruncul Isus în
braţe, s-a ho­tărît să vină pe Pămînt ca să viziteze o mînăstire. Mîndri
foarte, călugării au făcut un şir lung şi fie­care s-a înfăţişat în faţa
Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a
declamat poeme frumoase, al­tul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al
trei­lea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare
călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Isus.
Dar ultimul din şir era cel mai
umil călugăr din mînăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale
epocii. Părinţii lui fuseseră oameni sim­pli care lucrau la un vechi circ din
împrejurimi şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă
cîteva jonglerii .
Cînd a venit rîndul acestuia,
ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul
scamator nu avea nimic important de spus şi pu­tea strica imaginea mînăstirii.
Dar călugărul simţea, în adîncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dă­ruiască
ceva lui Isus şi Sfintei Fecioare
Ruşinat, simţind
privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos cîteva portocale din sutană şi a
început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.
Şi doar în acel moment Pruncul
Isus a zîmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica
Domnului numai lui i-a întins braţele, lă­sîndu-l să-l atingă pe Prunc.