Ana Blandiana
29 August 2006
ANA BLANDIANA ( 1942 – ) Lirica a unei luciditati interogative ( Octombrie, noiembrie, decembrie, Somnul din somn, Arhitectura
valurilor ), proza ( Proiecte
din trecut ), eseuri ( Calitatea de
martor, Coridoare de oglinzi ),
versuri pentru copii ( Intimplari din
gradina mea ) , publicistica. Premiul Herder (1982).
valurilor ), proza ( Proiecte
din trecut ), eseuri ( Calitatea de
martor, Coridoare de oglinzi ),
versuri pentru copii ( Intimplari din
gradina mea ) , publicistica. Premiul Herder (1982).
Cuprins:
A fi sau a privi; Palimpsest; Trei lumi; Cum am devenit poet; Soarele clipei de acum; Exclamatia din troiene; Descintec de ploaie; Muschiul risului; Despre tinerete; Cartea si lumea; Gindul la delfini; Inscriptie pe o gramada de cioburi; Pe malul delirului; Parintii; Recolta; Absenta formei; Dans in ploaie;
Martie 18th, 2010 la 13:04
Poezia ca o forma de gratie.Uneori citesti pe la altii,si iti spui ca si tu te poti contamina cu asa ceva,ca poti fi si mai bolnav,decat ei,deoarece vezi lumea cu ochii inimii si o transformi pe toata in iubire.M-am uitat pe poeziile ei,-eu vorbesc acum cu computerul,singurul martor care ma asculta indiferent,care nu are stare de gratie,desi uneori prin faptul ca-mi preia gandurile ,devine extrem de simpatic,-si dintr-o data m-am indragostit de starea de gratie,pe care femeia ploaie o risipea in jurul ei,si am vrut sa devin poet.Sigur,nu poetul,poet,ci poetul trubadur,poetul ratacitor,care nu calca sau foloseste expresiile tepoase,ale unei lumi crede ca foilosind expresiile nude,se apropie mai mult de Dumnezeu.Dar ma abat de la subiect.Atunci,in starea aceea de clocot,cand noaptea arunca cu stele in mine,de parca era Mos Craciun azvarlind in copii cu turta dulce,m-am apucat sa scriu o poezie ,o poezie despre femeia ploaie.Sau o balada.Sau un cantec pe care timpul sa-l murmure pe la ferestre si sa-l planga cu stropii ploii gonind fca o femeie despletita pe strazi.Iata ce a iesit:
Era o seara fierbinte si-o stare
De neliniste ma ardea,
Parca as fi asteptat in parcare,
O persoana care nu mai venea.
Era un tremur in faptura,
Un strigat mut ma sfasia,
Si o dorinta obscura,
Sa ies afara ma indemna,
…………………….
Deasupra,prin varfuri de arbori,
Noaptea ma invaluia,
Si vantul cu crengile moarte,
Usor,intr-un vals se prindea.
Eu ma simteam cva o boare,
Si picioarele ma furnicau,
Asteptam parca cineva sa coboare,
Dintre umbrele ce nu se sfarseau.
Si-atunci a venit,femeia ploaie,
Cu ochii ei vii,transparenti,
Si m-a imbratisat in odaie,
Singurul,dintre cei absenti.
Si ea s-anclinat ca o doamna,
Si cu un suras m-a invitat,
Cu ropotul ploii de toamna,
Cazand pe acoperis cadentat,
Danseaza in noapte cu mine,
Din camera goala nu pleci,
Cat ploaia spre ziua va tine,
Batand pe absente poteci.
…………………………
Si-asa,intreaga mea noapte,
Cu ea am dansat pe la porti,
Doar pomii fosneau plini de soapte,
Privindu-ne cu ochii morti,
Si-am tot alergat pe asfaltul,
Cel gol,ca un ring calduros,
Ma bucur ca eu si nu altul,
Dansam printre stropi,zgomotos,
Tarziu,rasaritul cu geana,
M-a sarutat pe tample duios,
Ea mi-a spus:Ma numesc Blandiana,
Si plec,sa ramai sanatos.
Era ea,Femeia Ploaie,
In ceruri s-a dus iar rotat,
Si singur acum in odaie,
Zac,de averse uitat,
De-atunci sunt bolnav dupa ploaie,
Si vreau sa se-ntoarca mereu.
Doar noaptea se urca-n odaie,
Si ploua in sufletul meu.
Atat.Menestrelul isi strange la piept alauta,se urca pe corabia timpului si se pierde cu zgomotul vaslelor,in nemurire.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
In poezia "Selectie"d-na Blandiana vorbeste de o garderoba cu aripi de ingeri,orientand poezia intr-o anumita directie.Mie mi-a placut ideia garderobei cu aripi de ingeri si am preluat-o in stilul meu.Hai sa vedeti ce a iesit.[Asta in cazul cand veti citi vreodata aceste mesaje in care ingerul va vorbeste]:
Zbor de ingeri
Poezie dedicata d-nei Ana Blandiana.
La naftalina-n garderoba,
Aripi de ingeri stau in teanc,
In dupamasa care sobra,
Isi plimba visele prin parc.
Pe-aleile pustii trec vaduvi,
Inaltii plopi ce nu au sot,
Sub arsita ce sapa-n maduvi,
Taceri ca urmele de glont.
Pe drumul orelor ratate,
Cu glezne-n iarba sangerand,
Trec ingerii,cu biate cioate,
De aripi moarte fluturand.
Cu foamea dorului te caut,
Pe tine ingere de lut,
Si musc cu sunete de flaut,
Din trupul tau,ca un sarut,
Si-ti dau din stoc,nelimitate,
Aripi de ingeri scoase vrac,
Sa trecem in eternitate,
Ca doi luceferi fara leac.
La strofa a treia in versiunea agonica,versul suna:"Prin cerul zilei schiopatand".Ultima versiune este insa mai aproape de intentia mea.Uite,intreb marele nestiut,pe zeul calculatoarelor:Pot sa mai scriu ,fara ca scrierile mele naive sa supere pe cineva?Multumesc.Multumesc pentru ca am fost ascultat,iar sfarsitul acestei ascultari s-a transformat intr-un zambet.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Si in seara asta am chef de sporovait.O mare zeu,de ce te joci cu mine si-mi trimniti exact ceea ce-ti trimit eu tie?Este cumva o gluma?Sigur,daca pe tine te distreaza,si mie imi face placere,doar ca n-am sa ma pot comenta pe mine,fiindca mi s-ar parea ceva indecent.Numai posteritatea poate face asta, tu nu stii?Hai sa te pun la incercare.Stii ce poezie am sa-ti trimit in seara asta? Am sa-ti povestesc despre parc.
Parcul
In parcul taiat printre blocuri,
Si care adoarme in seri vegetal,
Se plimba perechi pe alocuri,
Si-asculta la radio, doar Heavy metal.
In umbra tacerilor moarte,
Si-a ierbii strivite de pasul sprintar,
Perechile-si sterg neodihna din pleoape,
Si ninge-n tot parcul cu foi de artar.
Incearca lumina pagana sa sape,
Carari langa stalpul ce sta solitar,
Si cant-o armonica lovita pe clape,
Iubirea danseaza peste foi de artar.
Cu-ncetul orasul se retrage in sine,
Ferestrele par un imens cimitir,
Iar luna prin nouri abia de se tine,
In noaptea ce tremura toata-n delir.
Am sa-ti mai scriu o bacoviana,pe care am intitulat-o :
Bacoviana [4]
In suflet acuma cu patima ninge,
Si lupii alearga prin vis obsedant,
Dorintele lumii inoata in sange,
Iar noaptea ocupa un scaun vacant.
Trec turme firave prin noi boschetarii,
In marginea lumii sa moara misei,
Ii uita o lume, ii uita mai marii,
Doar moartea mai rupe din noi si din ei.
Ne bantuie iarna, pe strada murdara,
Si zac pensionarii,apatici la rand,
Ei vor o pastila, atat,sa nu moara,
Si orele trec funerare, pe rand..
Iubito,nu ninge,e moarta zapada,
Cavoul de piatra in mine-i deschis,
Cu-alamuri famfara se plimba cu gloata,
Si lung e convoiul catre paradis.
O rege al regilor, o computer al computerelor,iti doresc noapte buna si sa nu fii virusat niciodata.Unui prieten de-al meu de la asta i s-a tras.Si pentru ca numai ziua de maine si inca o noapte ne despart de iluziile noastre din viitor, da-mi voie sa-ti mai spun odata,sarbatori fericite, si un calduros La multi ani.Pana la urma,ai sa te descurci cred cu factura la caldura. Daca nu,treci pe cozonac, adica… pe lemne.Este mai rustic si poetic.Si o ultima urare,sa te ciupeasca ingerii de nas, dar asta numai in cazul in care sforai. Si sa ai parte de vise…cat un univers.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Bacoviana [6]
Atatea umbre ma-nconjur,
In lumea asta trecatoare,
Cu pasul, zilele le fur,
Cu visul, noaptea care moare,
Orasul adoarme profund,
Si-si ard lumanarile ceara,
In iarna cu glasuri de corbi ma afund
Si-n palma se stinge tigara.
In racle printese se mistuie-n somn,
Si candela slab lumineaza,
Tacerea se plimba incet ca un domn,
In noapte, sa steie de paza.
Doar lupii mai urla-n decor ragusit,
Sa sperie-n sunete bezna,
Pe banca m-asez, trecator obosit
Si gerul imi sfasie glezna.
Ma gandesc de unde vine numele acesta,- Ana Blandiana- si dintr-o data mi-o amintesc pe cealalta Ana a mesterului Manole,cea zidita in memoriam in zidurile manastirii Curtea de Arges.O fi scris si ea poezii,iar acea manastire,a fost un fel de templu,sau monument al poeziei, asa cum ar fi trebuit de altfel sa aiba si Orfeu? Blandiana, poate proveni de la Blanche-Alba, sau de la Bland,o forma prescurtata a cuvantului Blanda,cuminte,minunata.Iar despre Diana,nu mai vorbesc,ca aceea daca nu intepa cu limba ascutita a verbului,folosea in schimb foarte convingator arcul cu sagetile.Deci,ceea ce vreau sa va spun voua muritorilor,-eu al carui nume inseamna -Buna vestire-,este ca in fiecare dintre noi este ascuns un zeu.Deschide ochii si ai sa-l vezi.Asculta cu atentie si ai sa auzi falfaitul delicat de aripi.Respira aerul si ai sa simti parfumul raiului.Si mai ales,asculta glasul,care este mai dulce decat al lui Orfeu si al sirenelor.Ori toate lucrurile acestea, numai zeii le pot avea.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Bacoviana [6]
Atatea umbre ma-nconjur,
In lumea asta trecatoare,
Cu pasul, zilele le fur,
Cu visul, noaptea care moare,
Orasul adoarme profund,
Si-si ard lumanarile ceara,
In iarna cu glasuri de corbi ma afund
Si-n palma se stinge tigara.
In racle printese se mistuie-n somn,
Si candela slab lumineaza,
Tacerea se plimba incet ca un domn,
In noapte, sa steie de paza.
Doar lupii mai urla-n decor ragusit,
Sa sperie-n sunete bezna,
Pe banca m-asez, trecator obosit
Si gerul imi sfasie glezna.
Ma gandesc de unde vine numele acesta,- Ana Blandiana- si dintr-o data mi-o amintesc pe cealalta Ana a mesterului Manole,cea zidita in memoriam in zidurile manastirii Curtea de Arges.O fi scris si ea poezii,iar acea manastire,a fost un fel de templu,sau monument al poeziei, asa cum ar fi trebuit de altfel sa aiba si Orfeu? Blandiana, poate proveni de la Blanche-Alba, sau de la Bland,o forma prescurtata a cuvantului Blanda,cuminte,minunata.Iar despre Diana,nu mai vorbesc,ca aceea daca nu intepa cu limba ascutita a verbului,folosea in schimb foarte convingator arcul cu sagetile.Deci,ceea ce vreau sa va spun voua muritorilor,-eu al carui nume inseamna -Buna vestire-,este ca in fiecare dintre noi este ascuns un zeu.Deschide ochii si ai sa-l vezi.Asculta cu atentie si ai sa auzi falfaitul delicat de aripi.Respira aerul si ai sa simti parfumul raiului.Si mai ales,asculta glasul,care este mai dulce decat al lui Orfeu si al sirenelor.Ori toate lucrurile acestea, numai zeii le pot avea.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Sunt uimita si mu-mi dau seama ce ma uimeste mai mult…poate ca orizontul meu nu e asa de deschis pe cat credeam sau…
E adevarat insa ca am si zambit la aceste comentarii.
Acum insa dupa ce le-am recitit chiar rad.
E bine sa mai si razi din cand in cand.
Sunt de acord ca putina nebunie nu strica nimanui…dar putina.
E de admirat curajul unui frumos visator, cu ganduri curate de a ne scrie noua muritorilor .
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Ai venit pe crenguta mea de rai, uimita, cu ochii micuti ca niste margelute, ti-ai scuturat cateva clipe penutele, te-ai uitat imprejur, si ai soptit cu o voce sfioasa:
-Cirip..cirip..
Apoi te-ai uitat la mine si m-ai intrebat:
-Buuunaa ziua..,celcere falfaraci tulturu?
-Eu sunt un spiridus.-Ti-am raspuns.-De aceea numai spiridusii vorbesc cu vrabiutele.
-Eu sunt sufletul copil al Mirelei.Hai sa ne jucam.
Si sufletul vrabiuta al Mirelei incepu sa ciripeasca plin de fericire.Pentru ca toate fetele si femeile au suflet de vrabiute, si atunci cand sunt uneori triste, zboara in gradina raiului, ca sa soarba o picatura de lumina care se numeste, bucurie.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Este uimitor. Iar te-am gasit draga Mirela.Uneori te pierd, alteori te aud cum iti reversi melodia ca pasarile raiului la fereastra mea, dar cand deschid geamul, nu se afla nimic dincolo de el.Numai vantul canta printre crengute, iar acestea susotesc intre ele facandu-se ca nu ma obsearva.Poetii sunt intotdeauna niste nebuni frumosi(nu furiosi, cum incearca cineva sa sugereze). Nu se dau drept Napoleoni si nici Alexandru cel mare, desi au imperii la picioarele lor, si Regina din Saaba le lumineaza sufletul ca prezenta unei hurii.Orizontul tau este deschis Mirela. Uite, ridica incet privirile din pamant si ai sa vezi Nemarginirea.Totul este sa privesti dincolo de tine.Atunci ai sa vezi iadul si raiul, si mai ales, universul, care bate ca o uriasa inima omeneasca. Si-n bataile inimii lui, se aude sunand ca un clopotel si bataile inimii tale.Pentru ca tu, eu, si toti ceilalti, alcatuim un tot.Este umbra de tandrete care se apleaca noaptea deasupra patutului copilului tau si-l saruta asemenea unui inger, cu dragoste.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Citeam poezia Anei Blandiana, "Incununata cu flori de mac", si m-am trezit pe buze, cu urmatoarele versuri.
Noiembrie
Noiembrie, ce vine ca un somn,
Pe urma pasilor, ce mor in graba,
Prin plopii-nalti tipand la unison,
Trec frunzele-n conditia de pleava.
Se-nchide frigu-n cercuri nepatrunse,
De ochiul unui soare muribund,
Cu flori de mac, in dimineti rapuse,
Si greieri tremurand, ce se ascund,
Prin rauri, pestii spre varsare dorm,
Pe valul moale, mirosind a perna,
Iar frunzele, tipand la unison,
Viseaza o conditie eterna.
Cadavrele de greieri se ingrop,
In noptle ce se aduna mute,
Si pasii mei se plimba fara scop,
Tacerile, din tine, sa le-asculte.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
versul al doilea de la strofa a patra, suna astfel:
" In noptile ce se aduna mute"
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Asculta
Ascuta plansul, ce vine din tacere,
Din pantecul femeii, rotund ca un ulcior,
Din flacarile stelei, se naste cu durere,
In lutul nostru sacru, postumul viitor,
Sunt ingerii de maine, pierduti acum in scutec,
In lumea asta cruda, hristosi, crucificati,
Pe care moartea maine, ii va preface-n cantec,
Legende, unde zeii din noi, vor fi uitati.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Si pentru ca in seara asta am chef de vorba cu Dumnezeu, fiindca tacerile noastre sunt rugile fara cuvinte pe care le adresam Demiurgului, am scris o poezie. Ea nu izvoreste de la mine, ci se naste ca o floare salbatica in sufletul prietenei noastre, femeia.Da-mi mana ta sa ti-o sarut femeie, si am sa-ti iert toate capriciile ce ma contrariaza, dar fac sa sublinieze cu linii fine, frumusetea ta interioara, uneori atingand cerul si apropiindu-se de aceea de ingeri.
Erotica
Nu te intreb nimic, asteapta clipa,
Sa bata galbena in poarta ta,
Apusul noptii, sa-ti ingroape frica,
Cu flori de mac si de "Nu ma uita."
Sa ma visezi cum cresc, in somnul tau,
Lunateca, cu ranile din pleoape,
Ca doua ceruri prinse-n helesteu,
Doi nuferi albi, pierzandu-se pe ape.
Iar tu sa vii-n tacerea cea afunda,
Cu trestii moarte, tainic unduind,
Piciorul tau in valuri sa se-ascunda,
Cand zorii peste tample, trec albind.
Sa inflorim, iubiri, fara cuvinte,
Sub cerul ingerilor care plang,
In somnul lor de stea arzand fierbinte,
Ca florile in brate cand se strang.
Si inima, salcamilor in seara,
S-o adunam in palme printre brume,
Sa arda ca o ceara sub icoane,
Lumina ratacita printre umbre.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Este un gest de neloialitate sa nu profitam de ocazie,pentru a scrie macar cateva dintre poeziile superbe ale poetei. Este ca si cum am aduna flori pentru sufletul nostru.Este ca si cum am aduna caldura soarelui in causul palmelor, ca sa incalzim lumea.
Copilarie
de ANA BLANDIANA
Din oglinda ma privea un trup firav,
Cu claviatura coastelor distincta,
Inima-apasa pe clape grav,
Si-ncerca s-apara in oglinda.
N-am vazut-o niciodata, dar stiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba oarba, ca-i ascunsa,
(Precum inima salcamului din geam
Cosul pieptului o face frunza).
Ma-ntrebam de unde l-a-nvatat si daca,
E aevea cantu-i uniform,
Si ca nu cumva in somn sa taca.
Mi-era frica seara sa adorm.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Citind versurile poetei, mi-a venit o idee.Iata cum s-a finalizat ea, in dimineata aceasta,la orele 4,54 cand lumea doarme somnul firesc al noptii, iar poetii vegheaza insomniaci, la destinele lumii.
Oglinda
Oglinda a ochilor mei,
Oglinda, a visurilor mele,
Ma poarta in zbor spre acei,
Ce zboara departe spre stele,
Cu vraja de aur si cer,
Fa aripi sa-mi rasara-ntre umeri,
Si lasa-ma sa zbor, la randu-mi cer,
Prin lumile pe care nu le numeri.
In pieptul, ca o ramura cu frunze,
Sa bata tainic, inima de stea,
Cuvintele care imi vin pe buze,
Si le adun din toata viata mea.
Sa le intorc, ca ploile de vara,
Peste pamant, sa se prefaca-n grau,
Caci versul meu frumos, in fapt de seara,
E paine pentru tine, si e rau.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
RECOLTA
de ANA BLANDIANA
Cerul incepe din crestetul spicelor,
De parca fiecare din ele-ar purta,
Pe cap un vas mare umplut cu cer fierbinte,
Si vantul miscandu-le fruntea,
Vinul cerului l-ar clatina.
Cerul incepe din crestetul spicelor,
Si atunci cand sub seceratoare,
Spicele se vor frange cu duiosie, cazand,
Va parea doar ca se-apleaca atente sa puna
Vasul cu cer pe pamant.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Nu dau vina pe poeta, dar pana la urma, ea ma provoaca spre frumos, este o provocare pe care trebuie sa o resimtiti fiecare. Si atunci, o sa vedeti cum spinii sufletului Dvs, dispar, si cum in locul lor, apar numai flori splendide, de o regalitate coplesitoare.Nici nu o sa va vina sa credeti cat de frumoase si de frumosi sunteti. Dar acum gata, lasati-ma sa vorbesc cu poeta, pentru ca noi vorbim cu necuvinte, iar ceea ce auziti, nu este decat murmurul apelor care se dezleaga in noi, rasturnand muntii, sau umpland cerurile cu lumina.Pentru ca sufletul ei, este ca o apa, care poate lua orice forma. Chiar si aceea de stea.
Zbor
Eu, catre cer, imi voi intinde mana,
La pieptul meu, cu drag sa il cuprind.
In iarba lui, sa-mi pierd, timida, urma,
Si vorbele cu sunet de colind.
Ma rup de lutul ce ma trage inapoi,
Si vrea ca fruntea sa mi-o pun in tina,
Dar tu si eu, zbura-vom amandoi,
Cand infinitul, va veni la cina.
Ca ingerii, iscati dintr-o poveste,
Tu, mai frumoasa si cu parul lung,
Si eu, gonind pe caile celeste,
Un fulger de lumina sa te-ajung.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Marina
Imi place marea, valul care toarce,
Al zilei fir, trecand peste nisip,
Asemenea celor frumoase parce,
Ce-n mine stau, pe urma ma dezic.
Trec crabii srambi prin algele batrane,
Cu fosnete de iarba si de lan,
Purtand in clesti, ale orelor farame,
Acelasi ritual, an dupa an.
Corabii inecate de furtuna,
Pe fundul apei, stau acum semet,
Si-n nesfarsitul timpului aduna,
Din ce a fost, ce-a mai ramas de pret.
Si pasii eu mi-i trec prin apa moale,
Calcand aiurea-n alge si nisip,
Si valuri unduind ca niste poale,
Ma cheama-ndragostite si ma-nghit.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Frica de cuvinte
Cuvintele zac, inmuiate de frica,
In trupul bolnav, ca in vechiul blestem
Tacerea e moarta, doar pasarea tipa,
Prin ceruri plimbandu-si faptura de lemn.
Sutanele negre, lipite de borte,
Vestesc pentru oameni, eternul sfarsit,
Si sangele bate greoi in aorte,
Litanii ce suna cu glas ragusit.
Lumina se sparge, in cioburi de sticla,
Si sangera rosu, venind peste noi,
Ne-ngroapa iar noaptea-n lintoiul ce pica,
Si rugile pier, prapadite de ploi.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Poezie
Patrate de cer, peste timpul pierdut,
Se desfac in taceri, ca o gheata subtire,
Iluzii ce mor, absorbite de lut,
Sa se-nscrie in noi, ca un gest de iubire.
Ne doare faptura, cand fluturi, poteci,
Prin comele noastre, deschid cate una,
Pe care iubito, prin somnul meu treci,
Si-ti mangaie crestetul, cu furie luna.
Trec pasari prin noapte, sa moara pe dig,
Cu lacrimi cuprinse in pleoape,
Si-n aripa franta, a clipei te strig,
Iar vocea se pierde, pe ape.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Sa nu glumiti
Sa nu glumiti,cand moartea pe strada,
Se plimba in timpul scadent,
In jur risipind,prezenta ei fada,
Si totusi masiva, de monument.
Nu-i moartea frumoasa, cu ea ca sa stai,
Pe banca, in parc, la taclale,
Sa-ti cante cu vantul, din fluier sau nai,
Si tu sa-i vorbesti de-ale tale.
Ea e doar tarana trecand plictisita,
Pe strazile goale, cu ochii pustii,
Si-n aer, miros de garoaf-otravita,
Pluteste usor, peste ore tarzii.
Ea vine in negru si bate la poarta,
Sa-ti fure din trup, al tau suflet bolnav
Si-aici se incheie contractul pe soarta,
Si viata e rupta din firul firav.
Doar corbii mai trec, ca sa bata matanii,
Prin cerul tunand, cu un ochi manios,
Pandind printre nouri, la casele vamii,
Sa-ntoarca-n tarana, un inger frumos.
Si plang pe asfalt numai frunzele moarte,
Si noptile plang, cu un scrasnet de dinti,
Cand noi ne sorbim in eternitate,
Si drumul Golgotei, il trecem cuminti.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Destin
Venim de undeva, nu stim de unde,
Si-n viata asta ne mai ratacim
Si disparem apoi, firave umbre,
In alte lumi, ca sa calatorim.
Parintii ne poarta cu ei obositi,
Pe drumul ce-si caut0o soarta,
Si noi alergam, rascolind fericiti,
Tarana fierbinte si moarta,
In pumni adunam numai lacrimi fierbinti,
Si flori cu iubiri cenzurate,
Si dorul ne poarta catre parinti,
Pe drumul cu pulberi uitate,
Ei nu sunt. Mai arde candela doar,
Prin noapte fosnind ca o apa,
Sub cerul cu stele, ce vesnic rasar,
Durerile-n carne ne sapa.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Strofa doi, versul al doilea, acesta suna:
" Pe drumul ce-si caut-o soarta."
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
GLUMA
de Ana Blandiana
Vantul tanar a furat hainele copacilor,
Si alearga cu ele, hohotindu-le peste camp,
Copacii au ramas cu trupurile goale in ploaie,
Si schelalaie tragic si tamp.
Tepeni si negri, cu pielea urata,
Cu virilitatea de mult ratacita prin zbarcituri,
Copacii impudici, sunt caricatura hilara
A imbatatoarei paduri.
Dar sub mangaierea savanta a ploii,
Satiri vegetali, copacii cu seva-n uncrop,
Incep sa isi joace pe solduri inelele anilor,
Zanatici dansand hoola-hop.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Vulcanii
de Ana Blandiana
Va fi o varsta a pamantului in care,
Si carnea pietrelor se va usca si va muri,
In toamna-aceea a planetei,ca-n oricare
Toamna, padurile se vor ingalbeni,
Dar galbenul va fi definitiv si lent,
Ca sa decada inspre gri culoarea,
Si fara indoiala, se va slei si marea,
Si cerul o sa fie aproape de ciment.
Va fi o spaima-n lucruri, diavoleasca,
Sub gheata miliardelor de ani,
Si ultimele ierburi or sa creasca,
In gurile racitilor vulcani.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Gonesc caii pe pasuni silvestre,
Cu coamele in vant calatorind,
Ca sa necheze noaptea la ferestre,
Cu iapa alba-n bolta rasarind,
Si zboara nechezul cazand ca o ploaie,
In noptile albe, pe glodul uscat,
Si florile mor colorate-n odaie,
In fosnetul gri ce in noi s-a iscat,
Si plangem in toamne, prin ceturi si umbre,
Pasind inainte spre frigul din ierni,
C-asa-i invatata faptura sa umble:
Cand frunzele cad, arborii sunt eterni.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Poezia pe care am s-o scriu acum, nu este prea grozava. Patesc si eu cum a patit baba cu gaina si margica.De aici ajung la concluzia ca de foarte multe ori poetul este inegal.
Ar trebui, sa nu ne nastem niciodata,
Daca dorim sa fim eterni,
Sa trecem cerul, cum trece-o sageata,
Prin primaveri, prin toamne si prin ierni.
Sau sa ne nastem, uite-asa deodata,
De nu batrani, macar mai intelepti,
Sa dam un rost, prezentei noastre iata,
In falimentul propriilor vieti.
Sa trecem prin tarana fermecata,
In care sufletele se ascund,
Cu pasi domoli, si cu vorbirea-nceata,
Purtand in noi, semintele profund.
Izvoarele, le-om desfacea cu mana,
Sa curga catre lume racoros,
Si-n aerul curat sa cante struna,
In cumpatarea versului frumos,
Si stelele si soarele sau luna,
Tacerile sa le-ngenunche lin,
Iar noi sa le purtam intotdeauna,
Spre luminarea vremilor ce vin.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Numar in gand,
Orele care sunt
Care picura in sufletul meu,
Ca o rugaciune spusa mereu,
Sa ma scoata maine,
Din nou catre lume.
Numar,
Dorurile mele, intinse pe sarma,
Dorurile scuturate de vant
Durerile care inca mai scurma,
In sufletul muritorilor
Pe pamant.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Erotica
Hai vino iubito, din vorbele goale,
Sa facem in timp, minunat asternut,
De flori care cresc in culori muzicale,
Si-n cerul spre seara, aromele-si rup,
Padurea sihastra, cu umbrele verzi,
Isi plimba sub ramuri cararea prin noi,
Tacerile toate, din tine le pierzi,
Cand treci peste ziua transformata in ploi.
Te-ndura o clipa, si canta din frunza,
Usor ca un flutur, sau ca un sarut,
Sa simt cum amiaza, se-ncinge pe buza,
Si noaptea aprinde, constelatii in lut.
Imi lasa iar luna, perdeaua sa-si teasa,
Cu ingeri ce cad in nelinisti tarziu,
Iar clipele oarbe, sa ne-nchida in casa,
Unde e cheia, nici eu sa nu stiu.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Mor cate unul, profetii in mine,
Ingerii mor coborand in adanc
Bolta albastra ce-n pasari se tine,
Tipa in stele cu glasuri de starc.
Vin noptile-n zbor, cu aripile frante,
Tacerile vantul, le desface in cant,
Cerul e negru, si ninge fierbinte,
Orele trec, cu picioare de sfant.
Se roaga tacerea-ngenunchi sub icoana,
Fumul tamaiei, se-nghesuie-n colt,
Ne cauta vremea, cu ganduri de toamna,
Si plange icoana din ochii ei morti.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Ochiul inchis
de Ana Blandiana
Nu indraznesc sa-nchid o clipa ochii
de teama
Sa nu zdrobesc intre pleoape lumea,
sa n-o aud sfaramandu-se cu zgomot,
ca o aluna intre dinti.
Cat timp voi mai fura din somn?
Cat timp o voi mai tine-n viata?
Privesc cu disperare
si mi-e caineste mila,
de universul fara aparare
ce va pieri in ochiul meu inchis.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
In pleoapele lasate fara zgomot,
Pe taina helesteielor adanci,
Aud cum cerbii trec in tropot,
Pierzandu-se aiurea printre stanci.
Si lumea intreaga sangera-n mine,
Cuprinsa de dor si amarnici dorinti,
Isi varsa florile, coroanele pline,
Mirul de-arome, pe vecini si parinti.
Si noaptea se pierde, mirosind a Dior,
Pe ulita stramta si arsa de luna,
Iar pasi de-ntuneric, deseneaza un covor,
De frunze pe care pasim impreuna.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
CALATORIE
de Ana Blandiana
Umblu prin mine
Ca printr-un oras strain
In care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teama pe strazi
Si-n dupa-amieze ploioase
Mi-e frig si urat.
Nici o dorinta de-a calatori,
Cand si numai trecerea drumului
E aventura,
Nici o amintire din alte vieti
Intrebarii
"De ce am fost adusa aici"?
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Iubirile sunt doar pe contrasens,
Si trec cu viteze spre rosu,
Zambesc ca un mac si se pierd fara sens,
Tot in universul nostru.
Am intrat cu masina grabit
Si gonesc acum pe autostrada,
Politia inca nu m-a oprit,
Radarele-s oarbe nu pot sa ma vada.
Viteza imi creste, in ceasul din bord
Si ma grabesc catre moarte,
Sau catre al nu stiu catelea avort,
Ale visurilor iesind din noapte.
Si simt cu toti porii din mine deschisi
Cum creste tiranic caldura,
Cand tu ma saruti cu ochii inchisi,
Si ma mangai fierbinte cu gura.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Da-mi mana ta o clipa, sa mergem prin oras,
Sub arborii cu umbre, ce mangaie trotuarul,
Pe strazile straine ce si-au sapat fagas,
In mine si in tine, lasand acolo darul.
Gradini superbe iata, in inimi se deschid,
Si florile ne mangaie, piciorul cu dulceata,
Ai crede pentru-o clipa, iubito, c-am murit,
Si pasii trec prin raiul, de flori si de verdeata.
Si-i cald, si-o bucurie, plutind dinspre apus,
Iar ingerii trec zborul, cu rugaciuni o mie,
Spre lac ne poarta pasii,la banca am ajuns,
Si-aici am sta-mpreuna, sub tei, o vesnicie.
S-o stinge-n urma lumea, trecand treptat in glod,
Noi vom ramane vesnic, pe banca ce ni-e draga,
Si pulberi se vor face norod dupa norod,
Eterna-i doar iubirea, si tu, femeie draga.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
CANTEC
de Ana Blandiana
Lasa-mi, toamna, pomii verzi,
Uite, ochii mei ti-i dau.
Ieri spre seara-n vantul galben
Arborii-n genunchi plangeau.
Lasa-mi, toamna, cerul lin.
Fulgera-mi pe frunte mie.
Asta-noapte zarea-n iarba
Incerca sa se sfasie.
Lasa, toamna-n aer pasari,
Pasii meio alunga-mi-i.
Dimineata bolta scurse
Urlete de ciocarlii.
Lasa-mi toamna, iarba, lasa-mi
Fructele si lasa
Ursii neadormiti, berzele neduse
Ora luminoasa.
Lasa-mi ziua, nu mai
Plange-n soare fum,
Insereaza-ma pe mine,
Ma-nserez oricum.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
As vrea sa ma intorc, dar nu stiu urma,
Pe care pasii-n "taina," au sapat-o,
Si plange-n visuri moarta matraguna,
Iubirea mea, pe care am uitat-o.
Degeaba, pasii mei, trecand prin ploaie,
Sub salcia pletoasa s-au oprit.
Ma arde-n piept a noptilor vapaie,
Cu-acelasi foc, ce arde-n infinit.
Am sa cobor, la tine-n vis diseara,
Cu luna revarsandu-se vapai,
Iar umbra mea, pe-a ta o sa o ceara,
Tacerii asternute in odai.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Filozofica
Ma tem de literele care urca,
In mine, ca intr-un ciudat infern,
Si din lumina noptilor ne musca,
Pe un caiet tacut,cuprinse-n semn.
Si-n orele goale, ma-ntorc prin vitralii,
Sa cad in genunchi la piciorul lui Crist,
Si fumul din candeli, inscriu funeralii,
Din clipele arse, a tot ce e trist.
Ma-ntorc printre oameni,prin cer si prin apa,
Cu zgomot de clopot si de ram amortit,
Iar vremea in mine, si tine, ne sapa,
O zi care vine, si un nou asfintit.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Ana, in seara asta, l-am vizitat pe Bacovia.Statea inghetat in fotoliu, si mi-a citit poezia aceea a lui, despre care mi-ai vorbit si tu: "Decembrie".Stii cum incepe:
"Te uita cum ninge decembre,
Spre geamuri iubito, priveste.."
N-am avut ce face, probabil numai spiridus este de vina, si dupa ce mi-a citit o data poezia, am scris si eu una, incepand cu primul vers. La sfarsit s-a uitat la mine, mi-a zambit, si s-a infasurat mai adanc in pled dupa care a adormit.Poezia care i-am lasat-o si lui, acolo pe masa, langa un pahar plin pe jumatate cu tamaioasa, suna astfel:
Bacoviana(10)
Te uita, cum ninge-n decembre,
Cu fulgii-nghetatelor ploi,
Si vantul, cum sufla amarnic,
Si-ngheata, sperantele-n noi…
Plang pasari, uitate pe ramuri,
Mici ghemotoace de nea,
Si noptile cad cate una,
Cu frig peste inima mea,
Si trece pe ulita moartea,
Cu pasii de gheata, inceti,
Batand pe la portile goale,
Uitate acum de poeti.
Degeaba impingi tu fotoliul,
Sa fie aproape de foc,
E ora amiezii cand doliul,
Isi misca iar carul, din loc.
Si canta famfara bolnava,
Trecand prin murdarul omat,
Iubito, imi umple iar cupa,
Cu tine din nou, sa ma-mbat.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Si pentru ca tot eram acolo, am scris si Bacoviana(11), ale carei versuri, am sa ti le spun acum. Sper sa-ti placa:
Bacoviana (11)
Iarna, ce musti ca un caine din mine,
Si coltii de ger pe ciorapi tu mi-i lasi,
Trec craii pe cai, la Betleem sa se-nchine,
Si cade cenusa, din cer pe oras.
Se-ntinde zapada pe-asfalt ca un sange,
Si orele tipa cu glasuri de corb,
Cu lacrimi de gheata, streasina plange,
Si noptile albe,in ele ma sorb.
Trec lupii in goana, prin negura beata,
Printre umbrele noptii, cu ochi scanteind,
Iar vantul incepe,la poarta sa bata,
Ca valul de mare, pe tarmuri suind.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Bacoviana (13)
Ninge, ca-ntr-o poezie de Bacovia,
Cu vijelii tipand necontenit,
Cu armate de fulgi fantomatici,
Coborand parca din infinit,
Focul in soba scanceste,
Dansand peste lemnele reci,
Si pasii tai gem pe podele,
Prin fata ferestrei cand treci,
E ziua si totusi e noapte,
E cald, dar eu tremur de frig,
Iar orele cad,-pasari moarte,
Si-n albul lintoiu se sting.
Zapada se urca pe garduri,
Si bate obraznica-n usi,
Un clown, ce se pierde in farduri,
Cu mainile reci in manusi,
Potopul din ceruri isi sapa,
Mormintele albe-n omat,
Cu amintirile ce ma-ngroapa,
Ma-ntorc, pentru-o clipa-ndarat,
Prohodul e-n aer si-n curte,
Plopii il canta-n genunchi,
Cu lacrimi de gheata pe frunte,
Si schije de ger, prinse-n trunchi,
Ninge ca intr-o poezie de Bacovia,
Cu vijelii tipand necontenit,
Iubito, inchide sicriul,
Ca totul in jur a murit.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Bacoviana (12)
A trecut toamna prin cimitir,
Totul e galben sau negru,
Culorile mor cufundate-n delir,
Manate de valsul funebru.
Spre cer, urca fumul indoliat,
Mirosind a tamaie si ceara,
Si zac cersetorii langa gardul surpat,
Uitand peste vremuri sa moara.
Sunt umbre desprinse dintr-un sumbru decor,
Ale vietii, triste paiate,
Papusi ce se misca, chiar daca nu vor,
Impinse pe la spate de ate.
In gropi anonime, se sting linistiti,
Ii ninge, ii ploua, ii ninge,
Si-i plange apusul pe cei rastigniti,
Cu lacrimi de soare si sange.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Hibernala
Totul e gri, si este-nghetat,
Stelele trec ca niste turturi de gheata
Prin cer, ca printr-un mormant uitat,
Intr-un cimitir, plin cu ceata,
Sufletul meu are nuante de gri,
Ninge cu alb peste vise,
Timpul se va schimba peste zi,
Acuma, obloanele sunt inchise,
Bate in tarmuri un val somnambul,
Risipind printre alge cosmarul,
Si frigul de glezne, muscand nesatul,
Pe la stopuri ne schimba trotuarul.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Nu trageti
Nu trageti cu arma in arbori,
Nu dati in ingeri cu pietre,
Nu lasati dorurile voastre,
Sa se loveasca de perete,
Nu trageti in sperante cu pistoale,
Nu ingropati visele parasite,
Nu va indreptati cu picioarele goale,
Spre inviere, ca niste epave ruginite,
Deschideti larga fereastra,
Sa coboare cerul in casa,
Lasati-L pe Dumnezeu ca sa intre,
Si painea aburind, s-o sfinteasca,
Pe ingeri, primiti-i sa doarma,
Langa copii cu capul pe perna,
Iar raiul, sa-si plimbe gradina,
In fiinta voastra eterna.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Undeva, in alta parte, cineva, afirma ca poezia postata mai inainte este de necitit, este prafuita, si ca trebuie sa-l citesc pe Arghezi, fie in sens peiorativ, fie in sensul bun.Personal, mie care ma consider roman, mi se pare ca Dictionarul Limbii Romane,are cele mai frumoase cuvinte.Cuvintele patriei mele sunt cele mai frumoase flori pe care le pot culege.Cuvinte ca "dragoste", "fericire", "Dumnezeu", "Inger", "femeie" , "copil",raman vesnic tinere si incarcate cu emotia tainei de fiecare data atunci cand sunt rostite.Nu mi-am propus niciodata sa fac concurenta poetilor, carora le recunosc maestria, si fata de care versurile mele nu au altceva decat entuziasmul si iubirea unui om simplu, pentru frumos.Ceea ce la ei straluceste cu flacara inspiratiei divine, la mine este colb. Dar colbul, este al acestui pamant pe care il iubeste.Este tarana, pe care cei divini o rascolesc cu picioarele, urata si acoperita cu frunze moarte, din care insa, mai creste cate un ghiocel, sau cate o floare,fara miros, sau cu parfumul acela delicat de tuberoze,purtand in taina ei, amintirea unei inimi,deschise ca o gradina,pe cararile umbrite ale careia ati incaput cu totii, cei buni si cei rai.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
versuri de doi bani
Tu Anais,cum treci firav prin noaptea,
Ce bantuie in mine cu poteci,
Sa stam uitati, ne-asteapta iarasi banca,
Si marmura cu bratele ei reci,
E dragostea in noi, ca o durere,
Un sunet peste-orasul amortit,
Fragila clipa, a trenului sedere,
Apoi nimicul, prins in infinit.
Ne vom ciocni, la capatul de lume,
Infasurati de clipe infidele,
Cand dorurile noastre-au sa adune,
Betii de tuberoze si dantele.
Nu pot sa-ti scriu, decat banale versuri,
Iubirea, se ascunde in taceri,
Acuma esti, maine pe apa, cercuri,
Mai amintesc de zilele de ieri.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Ce e sarutul?
O muscatura, ce-si pierdu puterea,
A buzelor scurta imbratisare,
In noapte impartindu-se averea
Si dand cu drag acelui ce nu are.
E gura ta, ce sangera ca macul,
Fantana plina toata de dorinti,
Pe care-o daruiesti sa-mi fie placul,
Cu-mbratisari, care ma scot din minti.
E mangaierea pielii tale tandra,
Cand foc aprind cu buzele-mi fierbinti,
Si simturilor mele ca ofranda,
Te daruiesc, atuncea cand nu minti.
Ce e sarutul,neantul care vine,
Si sapa nopti in carnea ta de jar,
E focul gurii care intretine
Iluzii ce se sting la ziua iar.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Inima mea, striga:Mi-e sete!
Si ochii vor din tine sa se-adape,
Sa beie sufletul, pe indelete,
Din trupul tau, de unduinde ape,
Sa nu se-ntoarca dragostea-n durere,
Eu clipele cu sarutari le cumpar
Si setea este singura-mi avere,
Cu care dorul inimii astampar.
In clipe da-mi iubirea care piere,
Si macii buzelor, sa-i sorb pe rand,
Sa infloreasca inca in tacere,
Cand ochii tai in lacrimi, perle vand,
In pasiuni atat de efemere,
Sa stinga setea buzelor, de dor, uscand.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Iubire?
Iubire?Atunci cine sta in groapa,
Si disperarea cea cu aripi negre,
Din carnea noastra adancind o sapa,
Cu doruri ne-mplinite si superbe?
De ce plangem iubirea care vine,
Sa se aseze langa noi pe banca,
Si-apoi fugim in clipele supreme,
Indepartandu-ne cu prima arca?
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Antiruga?
Mi-a aruncat destinul peste vreme manusa,
Si ma cuprind in brate, frumosii ochi cei verzi,
Noaptea deschide cu scrasnete usa,
Prin care iubito, tacerea o pierzi.
Cuprinde-ma tot si continu-n sperante,
Inima infasoar-o in primele zori,
Suntem blestemati de atatea restante,Crescand in gradina uscata de flori.
Da-mi cerul cu ingeri ce moare in tine,
Fierbinte pe buze, acum sa-l sarut,
Lacrima ta, e un strop de iubire,
Purtat de sperante pe aripi de lut.
Mi-arunca destinul, in mare cenusa,
Cutreiera vantul prin oras hohotind,
In noapte suspina cu scrasnete usa,
Cand jalea din inimi, la piept o cupprind.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Un inger trecea cu aripa bolnava,
Pe cerul din noi cu culori desenand,
Sunt rosii de soare, luminile-n slava,
Si umbrele noptii, catre zori lunecand,
Sub tei sta poetul, pe fruntea sa alba,
Trec neguri de ganduri, ca pasari zburand,
Si tipa o pasare, cu vocea ei draga,
Pe lacul cu trestii, adanc suspinand.
Pe frunze el scrie uitate poeme,
Farame de vise, in crang infloresc,
Iar vantul prin ramuri, suspina si geme,
Si-i ninge cu floare, pe cei ce iubesc.
Hai canta cu mine frumoasa speranta,
In trestia ‘nalta, petale de dor,
Sunt fosnete calde tesand o romanta,
Cazand in causul din mainile lor.
Trec ingeri prin cerul uscat, catre ziua,
Si clopote bat peste campuri mergand,
Iubirea in noi chiar uitata se-aciua
Si florile cad peste vremi suspinand.
[Reply]
Martie 18th, 2010 la 13:04
Sunt vorbele mele-adunate aiurea,
Si colo, si colo, sa fie egal,
Si tremura-n ganduri tacuta padurea,
Iar ploaia are gust de lemn si metal.
As scrie cu nopti si as arde cu stele,
Tot cerul cand acasa, tu mai intarzii,
Faptura gingasa as inchide-o-n poeme,
Si noaptea cu tine as face-o iar zi.
Cand pleaca pooetul, ramane tacerea,
Sunand pe poteci ca un clopot de bronz,
Si-n flori infloreste, uitata durerea,
Si plange in marmura ingerul blond.
[Reply]