e-books

Când Marvin a împlinit zece ani, tatăl l-a dus prin
coridoarele lungi şi răsunătoare care urcau prin Administrativ şi Energetic,
până au ajuns în sfârşit la nivelurile cele mai de sus, prin vegetaţia
dezvoltându-se cu rapiditate, a Fermelor. Lui Marvin îi plăcea aici; era
amuzant să urmărească plantele uriaşe şi subţiri cum se târau cu o ardoare
aproape vizibilă spre lumina soarelui care, filtrată prin cupolele de plastic,
cobora pentru a le întâlni. Mireasma vieţii se simţea la tot pasul,
deşteptându-i în inimă doruri inexprimabile; acum nu mai respira aerul uscat şi
răcoros specific nivelurilor rezidenţiale, purificat de orice arome, cu
excepţia izului uşor înţepător de ozon. Dorea să mai poată întârzia aici, dar
tata nu l-a lăsat. Au mers mai departe, până la intrarea Observatorului, pe
care nu-l vizitase nicio­dată; totuşi nu s-au oprit şi Marvin a ştiut, cu o
senzaţie de excitare nestăpânită, că mai rămăsese o singură destinaţie
posibilă. Pentru prima dată în viaţă, avea să iasă Afară.
În sala imensă de întreţinere, existau o duzină de vehicule
de teren, înzestrate cu anvelope-balon late şi cabine presurizate. Pro­babil că
tata era aşteptat, fiindcă au fost conduşi de îndată la maşinuţa de cercetare
de lângă gigantica uşă circulară a ecluzei. Încordat de nerăbdare, Marvin a
luat loc în cabina strâmtă, în vreme ce tata a pornit motorul şi a verificat
comenzile. Uşa interioară a ecluzei a glisat deschizându-se, apoi s-a închis
înapoia lor; a auzit reducându-se treptat vuietul pompelor de aer, pe măsură ce
presiu­nea scădea spre zero. După aceea, s-a aprins indicatorul
"Vid", uşa exterioară s-a deschis, şi înaintea lui Marvin a apărut
tărâmul în care nu pătrunsese niciodată.
Îl văzuse, desigur, în fotografii: privise de o sută de ori
astfel de imagini pe ecranele de televiziune. Acum, însă, realitatea se întin­dea
în jurul său, arzând sub soarele aprig care se târa atât de lent peste cerul
mai negru decât cărbunele. S-a uitat spre vest, cât mai departe de splendoarea
orbitoare a soarelui… şi a zărit stelele, aşa cum i se spusese, dar n-o
crezuse niciodată cu adevărat. Le-a cer­cetat mult timp, minunându-se că puteau
fi atât de luminoase şi totuşi atât de micuţe. Erau nişte punctuleţe nemişcate,
ce nu pâl­pâiau, şi brusc şi-a reamintit câteva versuri citite într-o carte a
tatei:
Steaua sus răsare
Ca o taină mare.
Ei bine, el cunoştea taina stelelor. Cel care făcuse
comparaţia aceea nu fusese prea inteligent… A abandonat nedumeririle şi şi-a
concentrat din nou atenţia asupra peisajului din jur.
Goneau cu aproape o sută şaizeci de kilometri pe oră, peste
un şes neted, anvelopele-balon ridicând înapoia lor norişori de praf. Colonia
nu se mai zărea nicăieri; în cele câteva minute cât privise stelele, domurile
şi turnurile radio dispăruseră sub orizont. Existau totuşi alte semne ale
prezenţei umane, deoarece, la mai puţin de doi kilometri în faţă, Marvin putea
distinge structurile cu forme biza­re, adunate în jurul intrării unei mine. La
răstimpuri, un fuior de va­pori se ridica dintr-un coş scund, dispersându-se
instantaneu
Au trecut pe lângă mină în câteva secunde; tata conducea cu
o îndemânare îndrăzneaţă şi părea preocupat, de parcă ― era un gând straniu
pentru un copil ― dorea să scape de ceva care-l sâcâia. Peste alte câteva
minute, au ajuns la marginea platoului pe care fusese construită Colonia.
Terenul cobora abrupt sub ei, într-o pantă ameţitoare al cărei capăt se pierdea
în umbre. În faţă, cât vedeai cu ochii, se întindea un ţinut pustiu în care se
învălmăşeau cratere, lanţuri muntoase şi râpe. Crestele munţilor, reflectând
soarele aflat jos pe boltă, ardeau aidoma unor insule de foc într-un ocean de
întuneric, iar deasupra lor, stelele continuau să sclipească la fel de imobile.
Mai departe nu se putea înainta… şi totuşi, exista un
drum. Mar­vin şi-a încleştat pumnii când vehiculul s-a aplecat peste muchie şi
a început lunga coborâre. După aceea, a zărit poteca şi s-a destins puţin. Se
părea că şi alţi oameni mai trecuseră pe aici.
Noaptea s-a lăsat şocant de brusc, atunci când au traversat
marginea umbrei şi soarele a dispărut înapoia coamei platoului. Perechea de
faruri s-a aprins imediat, proiectând dungi alb-albastre pe stâncile din faţă,
aşa încât nu mai era nevoie să verifice viteza cu care mergeau. Au călătorit
ore întregi prin văioage şi pe lângă poa­lele unor munţi ale căror piscuri
păreau că ating stelele, ieşind une­ori, pentru câteva clipe, în lumina
soarelui, atunci când terenul suia.