Toamna patriarhului ( 2 ) – Gabriel Garcia Marquez
20 august 2006Abia cînd l-am întors să-i vedem faţa am înţeles că era cu neputinţă
să-l recunoaştem, chiar dacă n-ar fi fost ciugulit de vulturi, fiindcă nici
unul din noi nu-l văzuse vreodată, cu toate că profilul lui se afla pe ambele
feţe ale monedelor, pe timbrele poştale, pe etichetele purgativelor, pe
bandajele de hernie şi pe scapularii, iar tabloul lui înrămat unde apărea cu
drapelul naţional şi dragonul patriei pe piept era expus mereu şi pretutindeni,
căci ştiam că erau copii după portretele socotite inexacte încă de pe vremea
cometei, cînd pînă şi părinţii noştri ştiau cine era el numai pentru că-i
auziseră povestind pe părinţii lor, iar aceştia pe ai lor, şi de mici ne
obişnuiseră să credem că el era viu acolo în palatul puterii, fiindcă cineva
văzuse cum se aprindeau luminile într-o noapte de petrecere, altcineva
povestise că-i zărise ochii trişti, buzele palide, mîna gînditoare schiţînd în
van gesturi de rămas bun prin dantelele bisericeşti ale limuzinei
prezidenţiale, iar cu mulţi ani în urmăîntr-o
duminică îl luaseră înăuntru pe orbul acela rătăcitor care pentru cinci bănuţi
recita versurile poetului uitat Rubén Dario şi se întorsese fericit cu o uncie
de aur adevărat cu care fusese plătit pentru recitalul dat numai pentru el,
deşi nu-l văzuse, de bună seamă, şi nu fiindcă era orb, ci fiindcă nici un
muritor nu-l mai văzuse de pe vremea vărsatului negru, şi totuşi ştiam că se
afla acolo, o ştiam deoarece lumea continua să existe, viaţa mergea mai
departe, poşta ajungea la timp, fanfara municipală cînta seria de valsuri
leşinate în fiecare sîmbătă sub palmierii prăfuiţi şi felinarele triste din
Piaţa Armelor, şi alţi muzicanţi bătrîni le luau locul celor care mureau. În
ultimii ani, cînd dinăuntru n-au mai răzbit zgomote omeneşti nici cînt de
păsări, iar porţile blindate se închiseseră pentru totdeauna, ştiam că era
totuşi cineva în palat căci noaptea se vedeau lumini ca de corăbii la
ferestrele dinspre mare, şi cei care se încumetaseră să se apropie auzeau
tropot de copite şi fornăit de animale mari dincolo de zidurile fortificate,
şi într-o după-amiază de ianuarie o vacă în balconul prezidenţial contemplînd
asfinţitul, închipuiţi-vă, o vacă în balconul patriei, ce îngrozitor, ce ţară
nenorocită, dar se făcură tot soiul de presupuneri legate de posibilitatea
aceea ca o vacă să fi ajuns în balcon, doar toată lumea ştia că vacile nu urcă
scările, şi în special dacă sînt de piatră, şi cu atît mai puţin dacă au
covoare, astfel încît în cele din urmă n-am mai ştiut dacă o văzuserăm cu
adevărat sau nu cumva trecînd într-o după-amiază prin Piaţa Armelor visaserăm
cu ochii deschişi că o vacă stătea în balconul prezidenţial unde de fapt nu se
văzuse nimic şi nici n-avea să se mai vadă ani mulţi, pînă în zorii ultimei
vineri cînd începură să apară cei dintîi vulturi ce-şi luară zborul de peacoperişul
spitalului pentru săraci unde picoteau zilnic, veniţi de undeva de departe de
ţărm, se iviră în valuri succesive din zarea hăului de pulbere unde fusese
odată marea, se rotiră o zi întreagă în cercuri molcome deasupra palatului,
pînă cînd un rege de-al lor, cu penele ca rochia de mireasă şi guler
roşu-aprins, dădu un ordin tăcut şi atunci începu prăpădul de geamuri sparte ,
mirosul acela de hoit mare, năvala de vulturi prin ferestre, ceea ce nu era cu
putinţă decît într-o casă rămasă de izbelişte, aşa încît am îndrăznit şi noi să
intrăm şi am descoperit în sanctuarul pustiu resturile măreţiei, trupul
ciugulit, mîinile netede de fecioară cu însemnul puterii pe osul inelarului,
tot corpul fiind plin de licheni minusculi şi vietăţi parazite din
străfundurile mării, mai cu seamă la subsuori şi între picioare, şi avea
bandajul de pînză tare ce-i susţinea testiculul umflat de hernie, singurul care
fusese ocolit de vulturi cu toate că era cît un rinichi de bou, dar nici măcar
atunci nu ne încumetarăm să credem că murise, fiindcă era a doua oară că fusese
găsit în biroul acela, singur şi îmbrăcat, mort după cîte se pare de moarte
bună în timpul somnului, aşa cum fusese prezis cu mulţi ani în urmă în apa
fermecată din ulcelele ghicitoarelor. Prima oară cînd îl găsiră, aflat la
începutul toamnei vieţii lui, naţiunea mai era încă destul de vie pentru ca el
să se simtă în primejdie de moarte chiar şi-n singurătatea dormitorului său, şi
totuşi cîrmuia mai departe ca şi cum ar fi ştiut că îi e hărăzit să nu moară în
vecii vecilor, căci pe atunci nu părea că era vorba de un palat prezidenţial ci
de o piaţă unde erai nevoit să-ţi croieşti drum printre slugi desculţe care
descărcau de pe măgari zarzavaturi şi coşuri cu găini prin coridoare, sărind
peste cumetre cu copii morţi de foame care dormeau claie peste grămadă pe scări,
aşteptînd miracolul milostiveniei oficiale, şi trebuia să te fereşti de
puhoaiele de zoaie aruncate de concubinele slobode la gură care puneau în vase
flori proaspete în locul celor de peste noapte şi spălau podelele, îngînînd
cîntece de dragoste amăgitoare în ritmul în care băteau cu crengi uscate
covoarele prin balcoane, totul petrecîndu-se în toiul scandalului stîrnit de
slujbaşii pe viaţă care descopereau găinile ouîndu-se în sertarele birourilor,
al foielii curvelor şi soldaţilor prin closete, al larmei de păsări şi încăierărilor
de cîini vagabonzi chiar şi în cursul audienţelor, fiindcă nimeni n-avea habar
care cine este, nici de partea cui, în palatul acela cu porţile deschise în a
cărui dezordine nemaipomenită era cu neputinţă să-ţi dai seama unde se afla
cîrmuirea. Stăpînul casei nu numai că lua parte la prăpădul acela ca de bîlci,
dar îl şi stîrnea şi-l aţîţa, căci îndată ce se aprindea lumina la el în
dormitor, înainte de cîntatul cocoşilor, garda prezidenţială suna deşteptarea
vestind noua zi cazărmii Conde din vecinătate, aceasta o repeta pentru baza de
la San Jerónimo, care la rîndul ei o trîmbiţa fortăreţei din port, iar aceasta
o repeta din nou de şase ori, una după alta, trezind mai întîi oraşul, apoi
toată ţara, în vreme ce el medita pe closetul portabil, încercînd cu mîinile
să-şi domolească ţiuitul urechilor care începea tocmai atunci, şi văzînd cum
licăreau luminile corăbiilor pe mişcătoarea mare de topaz, care pe timpurile
acelea de glorie se mai afla încă în faţa ferestrei sale. În fiecare zi de cînd
luase în stăpînire palatul, supraveghease mulsul la grajduri ca să măsoare cu
mîna lui cantitatea de lapte pe care cele trei căruţe prezidenţiale trebuiau
s-o ducă la cazărmile din oraş, bea apoi la bucătărie o ceaşcă mare de cafea
neagră şi mînca turtă de manioc fără să ştie prea bine încotro aveau să-l
poarte toanele acelei zile, mereu atent la sporovăială slugilor, cărora fiind
de-ale casei le vorbea pe limba lor, preţuindu-le nespus linguşelile ceremonioase
şi desluşindu-le lesne intenţiile, şi puţin înainte de ora nouă făcea o baie
prelungă, în apa cu ierburi fierte din bazinul de granit construit la umbra
migdalilor din grădina sa particulară, şi abia după unsprezece izbutea să-şi
biruie neliniştea ce-l cuprindea în zori şi să facă faţă întîmplărilor reale.
să-l recunoaştem, chiar dacă n-ar fi fost ciugulit de vulturi, fiindcă nici
unul din noi nu-l văzuse vreodată, cu toate că profilul lui se afla pe ambele
feţe ale monedelor, pe timbrele poştale, pe etichetele purgativelor, pe
bandajele de hernie şi pe scapularii, iar tabloul lui înrămat unde apărea cu
drapelul naţional şi dragonul patriei pe piept era expus mereu şi pretutindeni,
căci ştiam că erau copii după portretele socotite inexacte încă de pe vremea
cometei, cînd pînă şi părinţii noştri ştiau cine era el numai pentru că-i
auziseră povestind pe părinţii lor, iar aceştia pe ai lor, şi de mici ne
obişnuiseră să credem că el era viu acolo în palatul puterii, fiindcă cineva
văzuse cum se aprindeau luminile într-o noapte de petrecere, altcineva
povestise că-i zărise ochii trişti, buzele palide, mîna gînditoare schiţînd în
van gesturi de rămas bun prin dantelele bisericeşti ale limuzinei
prezidenţiale, iar cu mulţi ani în urmăîntr-o
duminică îl luaseră înăuntru pe orbul acela rătăcitor care pentru cinci bănuţi
recita versurile poetului uitat Rubén Dario şi se întorsese fericit cu o uncie
de aur adevărat cu care fusese plătit pentru recitalul dat numai pentru el,
deşi nu-l văzuse, de bună seamă, şi nu fiindcă era orb, ci fiindcă nici un
muritor nu-l mai văzuse de pe vremea vărsatului negru, şi totuşi ştiam că se
afla acolo, o ştiam deoarece lumea continua să existe, viaţa mergea mai
departe, poşta ajungea la timp, fanfara municipală cînta seria de valsuri
leşinate în fiecare sîmbătă sub palmierii prăfuiţi şi felinarele triste din
Piaţa Armelor, şi alţi muzicanţi bătrîni le luau locul celor care mureau. În
ultimii ani, cînd dinăuntru n-au mai răzbit zgomote omeneşti nici cînt de
păsări, iar porţile blindate se închiseseră pentru totdeauna, ştiam că era
totuşi cineva în palat căci noaptea se vedeau lumini ca de corăbii la
ferestrele dinspre mare, şi cei care se încumetaseră să se apropie auzeau
tropot de copite şi fornăit de animale mari dincolo de zidurile fortificate,
şi într-o după-amiază de ianuarie o vacă în balconul prezidenţial contemplînd
asfinţitul, închipuiţi-vă, o vacă în balconul patriei, ce îngrozitor, ce ţară
nenorocită, dar se făcură tot soiul de presupuneri legate de posibilitatea
aceea ca o vacă să fi ajuns în balcon, doar toată lumea ştia că vacile nu urcă
scările, şi în special dacă sînt de piatră, şi cu atît mai puţin dacă au
covoare, astfel încît în cele din urmă n-am mai ştiut dacă o văzuserăm cu
adevărat sau nu cumva trecînd într-o după-amiază prin Piaţa Armelor visaserăm
cu ochii deschişi că o vacă stătea în balconul prezidenţial unde de fapt nu se
văzuse nimic şi nici n-avea să se mai vadă ani mulţi, pînă în zorii ultimei
vineri cînd începură să apară cei dintîi vulturi ce-şi luară zborul de peacoperişul
spitalului pentru săraci unde picoteau zilnic, veniţi de undeva de departe de
ţărm, se iviră în valuri succesive din zarea hăului de pulbere unde fusese
odată marea, se rotiră o zi întreagă în cercuri molcome deasupra palatului,
pînă cînd un rege de-al lor, cu penele ca rochia de mireasă şi guler
roşu-aprins, dădu un ordin tăcut şi atunci începu prăpădul de geamuri sparte ,
mirosul acela de hoit mare, năvala de vulturi prin ferestre, ceea ce nu era cu
putinţă decît într-o casă rămasă de izbelişte, aşa încît am îndrăznit şi noi să
intrăm şi am descoperit în sanctuarul pustiu resturile măreţiei, trupul
ciugulit, mîinile netede de fecioară cu însemnul puterii pe osul inelarului,
tot corpul fiind plin de licheni minusculi şi vietăţi parazite din
străfundurile mării, mai cu seamă la subsuori şi între picioare, şi avea
bandajul de pînză tare ce-i susţinea testiculul umflat de hernie, singurul care
fusese ocolit de vulturi cu toate că era cît un rinichi de bou, dar nici măcar
atunci nu ne încumetarăm să credem că murise, fiindcă era a doua oară că fusese
găsit în biroul acela, singur şi îmbrăcat, mort după cîte se pare de moarte
bună în timpul somnului, aşa cum fusese prezis cu mulţi ani în urmă în apa
fermecată din ulcelele ghicitoarelor. Prima oară cînd îl găsiră, aflat la
începutul toamnei vieţii lui, naţiunea mai era încă destul de vie pentru ca el
să se simtă în primejdie de moarte chiar şi-n singurătatea dormitorului său, şi
totuşi cîrmuia mai departe ca şi cum ar fi ştiut că îi e hărăzit să nu moară în
vecii vecilor, căci pe atunci nu părea că era vorba de un palat prezidenţial ci
de o piaţă unde erai nevoit să-ţi croieşti drum printre slugi desculţe care
descărcau de pe măgari zarzavaturi şi coşuri cu găini prin coridoare, sărind
peste cumetre cu copii morţi de foame care dormeau claie peste grămadă pe scări,
aşteptînd miracolul milostiveniei oficiale, şi trebuia să te fereşti de
puhoaiele de zoaie aruncate de concubinele slobode la gură care puneau în vase
flori proaspete în locul celor de peste noapte şi spălau podelele, îngînînd
cîntece de dragoste amăgitoare în ritmul în care băteau cu crengi uscate
covoarele prin balcoane, totul petrecîndu-se în toiul scandalului stîrnit de
slujbaşii pe viaţă care descopereau găinile ouîndu-se în sertarele birourilor,
al foielii curvelor şi soldaţilor prin closete, al larmei de păsări şi încăierărilor
de cîini vagabonzi chiar şi în cursul audienţelor, fiindcă nimeni n-avea habar
care cine este, nici de partea cui, în palatul acela cu porţile deschise în a
cărui dezordine nemaipomenită era cu neputinţă să-ţi dai seama unde se afla
cîrmuirea. Stăpînul casei nu numai că lua parte la prăpădul acela ca de bîlci,
dar îl şi stîrnea şi-l aţîţa, căci îndată ce se aprindea lumina la el în
dormitor, înainte de cîntatul cocoşilor, garda prezidenţială suna deşteptarea
vestind noua zi cazărmii Conde din vecinătate, aceasta o repeta pentru baza de
la San Jerónimo, care la rîndul ei o trîmbiţa fortăreţei din port, iar aceasta
o repeta din nou de şase ori, una după alta, trezind mai întîi oraşul, apoi
toată ţara, în vreme ce el medita pe closetul portabil, încercînd cu mîinile
să-şi domolească ţiuitul urechilor care începea tocmai atunci, şi văzînd cum
licăreau luminile corăbiilor pe mişcătoarea mare de topaz, care pe timpurile
acelea de glorie se mai afla încă în faţa ferestrei sale. În fiecare zi de cînd
luase în stăpînire palatul, supraveghease mulsul la grajduri ca să măsoare cu
mîna lui cantitatea de lapte pe care cele trei căruţe prezidenţiale trebuiau
s-o ducă la cazărmile din oraş, bea apoi la bucătărie o ceaşcă mare de cafea
neagră şi mînca turtă de manioc fără să ştie prea bine încotro aveau să-l
poarte toanele acelei zile, mereu atent la sporovăială slugilor, cărora fiind
de-ale casei le vorbea pe limba lor, preţuindu-le nespus linguşelile ceremonioase
şi desluşindu-le lesne intenţiile, şi puţin înainte de ora nouă făcea o baie
prelungă, în apa cu ierburi fierte din bazinul de granit construit la umbra
migdalilor din grădina sa particulară, şi abia după unsprezece izbutea să-şi
biruie neliniştea ce-l cuprindea în zori şi să facă faţă întîmplărilor reale.
Tags: roman