e-books

Înainte de-a ne muta
în curtea aceasta, locuisem mulţi ani de-a rîndul în Comorofca, la două sute de
paşi de aici. Aşa era mama: se muta dintr-un loc, de îndată se simţea că
bîrfelile încep să prindă rădăcini. Şi încă, în ultimii zece ani, am trecut
numai prin două mahalale; dar, cînd eram mic, se întîmpla să ne mutăm de două,
de trei ori pe an.

            Trebuie, oare, să vă mai spun ce
prilej de înfrigurate bucurii erau pentru mine aceste schimbări de cartier?
Nici chiar Paştele sau Crăciunul nu mi se păreau împrejurări atît de însemnate.
Am cunoscut astfel mahalalele şi uliţele cele mai caracteristice ale oraşului
nostru: pe cea rusească, pe cea evreiască, grecească şi ţigănească. Peste tot
am făcut cunoştinţă cu moravuri şi cu obiceiuri noi. Mama, care păţise atîtea
în viaţa ei, de cîte ori îmi vestea sărbătoarea unei mutări – nou prilej de
necazuri pentru ea – îmi spunea:

-         Fiecare
naţie se roagă lui Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel.

            Orice mutat o costa pe mama trei
zile de lucru – fără să mai vorbim de oboseală, stricăciuni şi alte neplăceri.
Toate aceste neajunsuri o umpleau de mîhnire. Cu cîteva săptămîni înainte de
termen, cutreiera împrejurimile, cu nasul în vînt, pentru a zări enigmaticul afiş.
Cuvintele „ de închiriat ” le desluşea ca şi cum ar fi ştiut să citească. Pleca
dis-de-dimineaţă, venea pe înserate şi nu-mi aduc aminte să se fi întors
vreodată fără să găsească locuinţa voită şi fără s-o fi arvunit.

            Ajunul mutării era o zi grea, cînd
se curăţau cele două odăi, care erau aproape întotdeauna părăsite de fostul
chiriaş, într-un hal de murdărie de nedescris. Opărea cu apă clocotită tot ce
era lemnărie, ca să stîrpească ploşniţele, scotea nenumăratele cuie înfipte în
pereţi, astupa cu săpun şi pucioasă crăpăturile zidurilor şi găurile
şoarecilor, văruia pereţii de două ori şi lipea pe jos. Prefera totdeauna „
casă cu pămînt ”, fiindcă nu avea încredere în scînduri, care ascund cuiburi de
ploşniţe.

            În fine, în ziua sorocită, avea loc
plăcuta călătorie în urma căruţei cu bagaj, cînd mama ducea cu multă grijă cele
două frumoase lămpi ale noastre, iar eu ceasul deşteptător, singurele lucruri
pe care mama nu le mai împacheta, în urma unui mutat buclucaş, memorabil pentru
mine, cînd a găsit lămpile făcute cioburi şi deşteptătorul stricat.

Aveam doisprezece
ani; ne mutasem în noua noastră locuinţă, într-o zi ploioasă de aprilie. Seara,
tîrziu, după ce aşezasem lucrurile de bine, de rău, mama, sleită de puteri, se
lăsă să cadă pe marginea patului, în tinda care slujea şi de bucătărie, şi-mi
spuse:

-         Aşa,
băiatu’ mamii! Am făcut-o şi pe asta…. Ne-am coborît o treaptă mai jos….Iată-ne
şi în Comorofca, cea vestită prin „ cuţitarii ” ei. Dumnezeu să ne apere de
rele! Dar a trebuit să viu aici, ca să economisim doi lei pe lună din chirie.
Asta face douăzeci şi patru de lei pe an, tocmai cît costă un rînd de haine
pentru tine. Vezi, să fii cuminte, dragul mamii, cum ai fost şi pînă acum. În
mahalaua asta, lumea e rea; să nu te împrieteneşti cu nimeni. Oamenii se omoară
între ei, iar copiii îşi sparg capetele şi îşi rup bruma de haine care le mai
au pe dînşii. Să nu te joci cu ei şi nici să nu iei parte la încăierările lor:
aş muri de supărare.

      Mama era pe atunci foarte
strîmtorată. În urma unei răceli, căpătată iarna trecută, zăcuse la pat mai
bine de o lună şi îşi cheltuise toate economiile. Dar cum o nenorocire nu vine
niciodată singură, cînd s-a însănătoşit, a găsit o parte din „ casele ” ei
luate de alte spălătorese. Din pricina aceasta, rămînea fără lucru o săptămînă
pe lună, ceea ce însemna că trebuie să ne restrîngem peste măsură, căci mama nu
voia să aibă nici un leu datorie la băcan şi nici să se împrumute cu un „ braţ
de lemne ” sau cu o „ sită de mălai ”, pe care totdeauna uiţi să le dai înapoi.
Afară de asta, ţinea să mă îmbrace curat şi să nu mă lase niciodată desculţ. Cu
toate că eram, cum se spune „ cu dăsagii în spinare ”, făcea dînsa în aşa fel
lucrurile, că găsea totdeauna un proprietar care s-o primească cu copilul ei „
cuminte ” şi cu cele şase găini ouătoare, pe care „ le ţinea închise ”. Fiindcă
pentru mama, afară de mine, bucuria vieţii sale erau găinile şi puii pe care îi
hrănea cu fărîmituri şi resturi de pîine ce la aducea de la „ casele ” ei,
precum şi numeroasele flori de sacsii, pe care le îngrijea dimineaţa şi seara,
vorbind totdeauna cu ele, lăudîndu-le pentru frumuseţea lor sau întrebîndu-le
despre pricina tristeţii lor inexplicabile.

O dată pe lună, moş Dumitru şi, la fiecare şase luni, moş Anghel, veneau
să ne vadă, aducîndu-ne ce puteau şi dînşii: lemne, mălai, fasole, dovlecei,
cartofi, vin şi ţuică. Unchiul Anghel, mai bogat, o întreba pe mama dacă are
nevoie de bani, dar ea răspundea veşnic:

- Nu, frate, mulţumesc lui Dumnezeu. Omul cînd e muncitor şi sănătos, nu
duce lipsă de cele trebuincioase.

Aceasta era starea noastră, cînd ne-am mutat în Comorofca, dar starea
Comorofcei era mai rea, chiar decît a noastră.

Înfăţişarea mahalalei s-a schimbat puţin în ultimii zece ani. Pe atunci
era un fel de maidan ţigănesc şi, totodată, singura mahala în care poliţia nu
îndrăznea niciodată să pătrundă noaptea. Eu nu ştiam nimic din toate astea, dar
am aflat cum stau lucrurile chiar din ziua instalării noastre.

Vecina din dreapta, o prietenă din copilărie a mamei, precum şi buna
văduvă care ne închiriase cele două odăi, veniră să ne ajute, luară masa cu noi
şi povestiră tot ce trebuia, ca să mă pună la curent cu viaţa de mahala. Ele o
plînseră pe mama:

-         Păcat,
biată Joiţo, că ai ajuns aici! E adevărat că n-ai fată mare, şi nici flăcău
care să se bată pentru ibovnicele din mahala. Dar aici e un loc tare rău, ca să
creşti un copil, chiar cînd e cuminte, ca al tău. Închipuieşte-ţi, dragă, că
puştanii noştri se mîndresc să urmeze pilda celor mari; la treisprezece ani,
fumează, se îmbată, dezvirginează codancele şi scot cuţitul pentru o nimica.

       Toată ziua aceea n-au făcut decît să
descrie mahalaua, iar mama, temîndu-se să nu aud lucruri care „ nu erau pentru
copii ”, îşi încrunta sprîncenele şi nu înceta să facă femeilor semn cu cotul,
ori cu piciorul, ca să tacă.

        Dar ceea ce m-a făcut să ciulesc
urechile şi mi-a deşteptat curiozitatea, a fost atunci cînd, seara, la ceai, au
început să vorbească pe şoptite cu vecinii noştri din stînga. Stam prea departe
ca să pot auzi bine şi nu voiam să fiu indiscret, ca să n-o supăr pe mama. Cele
două cumetre holbau ochii şi luau o înfăţişare îngrozită, îşi muşcau buzele,
oftau şi dădeau din cap. Cuvintele” mama Anastasia ”, „ Codin ” „ biata femeie
”, „ bătăuş” reveneau fără încetare în povestirile lor. Am înţeles că un om
rău, numit Codin, ieşise din închisoare; că omul acesta era spaima mahalalei,
căuta cearta unora şi altora şi dădea cu cuţitul.